* Prizonier de război în URSS * Taica Dumitru Dinu a ajuns, de lângă Stalingrad, la Astrahan! * Ani fără libertate, de muncă grea, frig, foame… *
Veteranul Dumitru Dinu din Folteşti a împlinit 93 de ani pe 22 iunie, taman în ziua în care mareşalul Ion Antonescu a dat, în 1941, celebrul ordin „Vă ordon: treceţi Prutul!”.
Şi tânărul agricultor din Folteşti l-a trecut, şi încă în calitate de voluntar! Născut într-un alt război mondial, crescut, ca pe atunci, în dragostea de pământ, s-a dus de bunăvoie să se înroleze! În Ordinul mareşalului mai scria:
„Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”...
Dincolo de Cotul Donului liniştit…
„Eu am plecat voluntar în armată: la unu martie ’41”, începe cu începutul veteranul. Era la Primărie lipită o hârtie care chema la arme, a citit-o şi s-a dus... Cum despre prizonierat a mai povestit de-a lungul vieţii, sare peste nişte ani de război. După încleştarea de la Cotul Donului, unde au căzut peste 200.000 de soldaţi români…
„În 24 iunie 1943 am căzut prizonier. Eram dincolo de Cotul Donului… În noaptea de 23 nu s-a mai tras niciun glonţ. A doua zi, a venit un elicopter rusesc şi, cum s-a nimerit, tocmai în faţa poziţiei unde eram noi, în Regimentul 2 Artilerie.
L-am întrebat pe comandantul nostru de baterie: «Dom´ locotenent, de aseară nu s-a mai tras nici un proiectil…» Mi-a spus: «Cred că de mâini nu mai tragem noi…» Atunci s-a dat jos din elicopter un general şi ne-a spus: «Măi, cine vrea să meargă la război contra nemţilor? Că acasă oricum nu vă dăm drumul!»
Generalul nu ştia decât ruseşte. Lângă el era un locotenent major care era român. Unul dintre noi a zis: «Băi, ăsta e băietul lui moş Dumitrache!» Dar când locotenentul major s-a aplecat să audă ce i se spune, generalul a scos pistolul: «Nazat!» („Înapoi!”, n.red.) Dacă nu, «Streliati!» - îl împuşca.
S-a dat ăsta înapoi, să nu-l împuşte. Rusul l-a întrebat ce-i spusese al nostru. «A spus să-i daţi bilet să se ducă acasă, că lui nu-i mai trebuie război.» Rusul i-a spus: «Dacă nu mergeţi pe front, mergeţi în prizonierat!»
Au cerut sfatul ofiţerului lor şi cum a zis acela, aşa au făcut: dacă se duceau să lupte împotriva nemţilor, riscul de a nu apuca sfârşitul războiului era mai mare decât în prizonierat…
„În patul de sus, mureai de ger”
„Ne-au dus la o garnitură de tren, şi cu trenul până la oraşul Astrahan, care e pe malul râului Volga, la muncă. La fiştecare cabană eram 500 de oameni. Şaptesprezece mii şi cinci sute de prizonieri am fost – oameni, nu jucărie!”
În lagărul de la Astrahan, au găsit în barăci paturi de scândură, suprapuse câte trei. „Dacă te apucau două nopţi să stai sus, în al treilea pat, mureai de ger. Făceam focul într-o roabă, la roabă se adunau şi fumătorii.
„Când îţi dădeau ciorba aia, zeamă goală, dimineaţa, îţi dădeau şi trei ţigări. Eu dădeam ţigările pentru două ciorbe dimineaţa. Mâncarea o puneam, ca în gamelă, în cutii de conserve, pe care le ţineam agăţate cu sfori la brâu.”
Reţetă: ciorbă de lagăr - cu apă
Ciorba era apă goală, peste care se arunca o lingură de tărâţă şi o lingură de ulei. Se învârtea cu linguroiul şi, gata masa! „Da, dar era caldă!” În plus, primeau 200 grame de pâine. Asta, „dacă te duceai la treabă; dacă rămâneai la baracă, primeai numai ciorbă.”
La baracă rămâneau tocmai cei istoviţi, cei bolnavi, care ar fi avut cu atât mai mult nevoie de mâncare! Aceeaşi raţie de pâine se primea apoi la prânz şi seara; bineînţeles, numai pentru cine muncea. Se lucra la un dig…
„Era un român evreu care scria pe o tablă, ca la şcoală, dacă am făcut norma de o sută de saci.” Lângă ei, mâncau şi muncitorii din Astrahan, cam la fel de flămânzi.
Când rămâneau pe masă resturi de varză murată, se băteau pe ele. Femeile ruşilor erau duse în altă parte, de luni până sâmbătă şi oraşul rămânea pustiu… Case vechi, vreo patru blocuri cu două-trei etaje, frig, sărăcie, foame, barăcile prizonierilor.
