Dacă nostromul era îmbrăcat ca un grăjdar, căpitanul de pe „Urca de Lima”, don Fernando Mendoza, încerca să nu se împiedice în mantia prea nouă. Purta pantaloni bufanţi cu panglici, ca tinereii, vestă lucioasă, închisă până la barba ascuţită, ba şi spadă! Şi chiar se spălase înainte de a schimba cămaşa, obicei destul de curios pentru un om cu scaun la cap…
Manuel nostromul se piti în spatele comandantului său. Purta un surtuc vechi, ros, şi pantaloni strâmţi de condotier, din piele, cu punga-supensor din faţa bărbăţiei prinsă din greu în baierele sale: ca şi mercenarii, obişnuia să-şi ţină acolo, ca-n faşă, dublonii câştigaţi în călătorie, ceea ce dădea şi imaginea vârtoşeniei sale…
Servitoarea pufnea încă: în absenţa stăpânului, nu făcea să primeşti bărbaţi străini. Domnul Rossini apăru însă, gâfâind, completând mica suită a donei Isabela. Puteau începe…
„Întreabă-i pe prea-cinstiţii domni de ce au cerut să stea acum de vorbă cu mine! Nu cunosc niciun don Miguel”, îi şopti doamna lui Rossini.
Vicleanul om de încredere al ducelui de Maljunction şi om cam la toate se răsuci spre străini. „Pot a şti care anume este pricina venirii domniilor voastre?” – întrebă însăşi contesa, fără a-l mai aştepta pe domnul Rossini să-şi aleagă cuvintele oficiale.
„Mărită şi strălucită – spuse căpitanul Mendoza – avem onoarea de a fi executorii, ca să spun aşa, al testamentul excelenţei sale tătucului domniei voastre”.
„Ei spun că sunt executorii…”, începu Rossini să-i spună, dar doamna îi opri. „Testament? Şi ce-am primit oare? Şi unde este el acest lucru?” Poate că în sfârşit va avea pe mână destui bani pentru a nu face sluj în faţa nesăţiosului conte?
Îşi aminti însă că trebuia să sufere: „Tata, mort!?” Nostromul crezu că se cuvine să-l ajute pe căpitan, care-şi pierduse cumpătul văzând că sunt trataţi ca nişte cerşetori, ba chiar nişte milogi străini: „LUCRUL acela este la cheu, scumpiţă galeşă doamnă, odorul ochilor noştri! Dumnezeu a avut bunăvoinţa să ni-l scoată în cale şi noi doar a trebuit să ne chinuim să-l aducem moştenitoarei de drept”.
„Şi cu prea mare primejdie şi osteneală şi cu zăbava trebilor noastre abia am isprăvit această sarcină”, aburcă pe dealul desluşirilor şi căpitanul. „Dar bine, oameni buni, ce, ce anume aţi adus domniei mele?”, strigă ea nerăbdătoare. „O galeră, cuconiţă”, desluşi Manuel. „Una moartă”.
(va urma)
