Domnul Rossini se aplecă la urechea donei Isabela: „Stăpână, corabia aceasta aducea aur, argint şi porţelan! Se poate să ştie ce s-a întâmplat cu ele…” Dona Isabela se încruntă: „Şi ce anume s-a întâmplat cu încărcătura, ştiţi domniile voastre?”
Comandantul se însufleţi: „Senora, ştiţi bine că galera tatălui domniei voastre plutea cu cinste parte din cele două flote ale Indiilor de Vest ce-au pierit cu totul, doi ani să fie de atunci. De aceea am şi crezut întâi că am avea în faţă o corabie-fantomă. Dară ne-am încredinţat că este anume cea corabie, doar că-i putredă şi catargele or să cadă ele… Am aflat de la acea fiară găsită la bord…”
„Maldito, ăl cu minţile rătăcite”, punctă nostromul. „Bietul Maldito are uneori chiar ceasuri întregi când chiar înţelegi ce spune, când nu tace ca un mort sau nu-şi face rău sie însuşi. Într-o noapte, cu privirea limpede de ziceai că luminează, ne-a povestit că, şubrezită de furtună, corabia tot a trecut Atlanticul, dusă de curent. Luând apă, echipajul a părăsit puntea în singura barcă rămasă după teribila vâltoare. Înainte s-a tras la sorţi: cine n-a avut loc în bărci a cerut să i se facă felul cu jungherul. Cu toţii erau istoviţi: cei care plecau i-au rugat pe cei norocoşi, care scăpau de istov, să stea cât mai aproape de copastie, să poată fi aruncaţi mai uşor…”
„Istoviţi-istoviţi, da’ tot au cărat în barca aia cuferele cu odoare de aur! Argintul l-au aruncat bezmeticii peste bord!” – strigă deznădăjduit nostromul.
„Doar că acest om cu minţi puţine, căruia noi îi spunem Maldito, n-a vrut nici să plece, nici să i se curme viaţa. Iar noi l-am găsit… De, câtă vreme e măcar un suflet la bord, o corabie nu poate fi scufundată, aşa că v-am adus-o, senora. Milostiviţi-vă dară pentru osteneala noastră, cât de cât…”
Nu era deci niciun câştig! „Mai trebuie să plătiţi pentru folosul schelei, cât stă în port!”, o preveni Rossini. „Dar tatăl meu? El i-a condus pe bicisnicii care au părăsit corabia?” – întrebă doamna, gândindu-se că poate comoara - şi tata - scăpaseră.
Căpitanul dădu însă trist din cap: „Nu, senora. Tatăl dumneavoastră odihnea deja în coşciug, după plecarea de la Veracruz: umpluseră racla cu rom, să-i păstreze mai bine trupul.” „Păcat că blestemaţii au dat cep şi-au băut aproape tot romu’”, completă nostromul.
„Se cuvine deci să-i facem funeralii cu multă tămâie, să nu se simtă”, şopti contesa. Nostromul rânji pentru prima oară încurcat: „Păi, nu se prea mai poate, senora. L-a mâncat Maldito... Că din ce, Doamne-iartă-mă, era să trăiască jivina?!”
(va urma)
