* Dragoste – vrem, nu dăm *
Facem parte dintre oamenii raţionali, moderni, care îşi doresc, în ordine: dragoste, bani, carieră, copii, adulaţie socială şi, de cele mai multe ori, încă ceva bani.
De dragoste avem nevoie disperată, şi nu, în nici un caz nu se pune problema de cât dăm, ci de cât putem primi.
Pentru că a da înseamnă efort, şi cine naiba este dispus să mai facă eforturi şi acasă, după ce o zi întreagă a trebuit să se îndure pe sine, făcând sluj pentru încă trei lei „de perspectivă”.
Iar haosul căutărilor nu se termină nici când pleci cu cârca plină din supermarket, nici când rochiile vin monoton de bine toate, nici când urmează să naşti, nici când cariera se lăfăie ca burta de afacerist în tricoul Armani.
Pentru că este nevoie de mai mult, este nevoie de altceva, este nevoie nu de dragoste, ci de niscaiva ordine în propria tărtăcuţă. Pfuuu, mie îmi spuneţi? Ordinea? Imposibil de obţinut.
Debut
În primul meu an de SERVICIU, de fapt, în prima lună de SERVICIU, imediat după terminarea facultăţii, am fost la un pas de agonie.
Speriată de inutilitatea pe care o întrezăream în jur, m-am autodiagnosticat depresivă şi am făcut ce scria la carte: tropa-tropa, am plecat la medic. Bine, cred că tot ce am putut să aleg în momentul respectiv era ori medicul de familie, ori… medicul de familie.
Intru, dau bună ziua, stau cuminţică pe scaun, şi, când sunt invitată, îmi iau tristeţea mea profundă şi neînţeleasă de mână şi o duc în cabinet.
Că aşa
Obişnuită să nu mă vadă cu anii, doctoriţa s-a holbat scurt: „Ce-ai?”. Depresie, am răspuns corect ca la şcoală. „Daaa? Da’ de ce?!”.
Ei uite, nu prea aveam eu chef să mulg informaţii care îmi însângerau sinele sensibil ca fuiorul, de faţă cu un popor de lume, gen asistentă, secretară, soţul doctoriţei care intra-ieşea şi un copil scâncit care vroia la mă-sa în braţe.
Am săltat gingaş din umeri, cred că m-am şi cam umplut de apă în ochi şi doctoriţa s-a prins că dacă mimez şi alte lucruri la fel de bine ca depresia, pesemne sunt o actriţă de Oscar.
„Secret, să nu spui la nimeni!”
„Auzi, eu îţi dau o reţetă, dar tu să nu mai spui la nimeni că ai…asta!”, m-a dăscălit absolventa de medicină. Asta ce?, m-am speriat crezând că mi-au ieşit şi bube asortate. „Starea… asta. E periculos, oamenii se gândesc la lucruri”.
Am privit-o cum l-aş privi şi azi pe omul grotelor, ieşit la plimbare pe Domnească: nu cumva este din alt film?
Protejaţi medicul de familie
Eu zic că pastilele pe care mi le-a dat doctoreasa nu au ajutat la nimic. Aş putea paria că la fel de mult bine mi-ar fi făcut şi zahărul luat cu linguriţa, pe stomacul gol. Pentru că nu am crezut în tratament, m-am făcut bine rapid, că mi se terminaseră opţiunile.
Nu i-am înţeles niciodată pe sinucigaşi, şi singurele fantezii cu mine moartă le-am avut când am citit „Tom Sawyer” şi mi-am imaginat, cu nespusă satisfacţie, că şi ai mei s-ar oftica să nu mă mai găsească, şi că i-ar mustra tare conştiinţa că nu mi-au dat mai multă gumă de mestecat cât m-au avut la dispoziţie.
Dar îi iertam la fel de rapid ca Tom, mai ales că dacă pe mama de-abia suportam s-o văd lăcrimând, dar ajungând la tata, imaginaţia mea intra în colaps.
Ca să revin, avem mereu de ales: putem fi emo, putem fi „în negare” sau putem să fim dracului trişti şi să ne treacă. Toate ca toate, dar nu îl întrebaţi pe medicul de familie, că el sigur se sperie.
