* Laponia style *
Ştim că suntem nemuritori. Nici nu ne-am mai obosi să deschidem ochii dimineaţa, să ne recompunem sub cearşafuri, să ne mângâiem iubitul alintându-l „gogoşică eternă”, dacă nu AM FI SIGURI că suntem – cum altfel?! – nemuritori.
M-am panicat nu atât în faţa morţii, atunci când, pe la vreo 4-5 ani, auzeam despre obiceiul eschimos – ăştia or fi având vreo Cruce Roşie? – de a-şi lăsa primul născut (dacă puştiul greşea şi se năştea fată), să încremenească etern, în pielea goală, pe gheaţa din faţa iglu-ului.
Dacă povestea mi-a fost spusă ca să am un mai mare respect pentru calorifere sau pentru obiceiul creştin de a-i face bebeluşului mai multe poze decât ar suporta să vadă chiar el, nu aş putea să spun.
Cert este că am plecat din bucătărie felicitându-mă că sunt No 2, şi întrebându-mă dacă regula se aplica şi dacă al doilea născut era tot o pârdalnică de femeie.
* Pe „off” *
Povestea cu eschimoşii nu m-a scos nici măcar în copilărie din senzaţia că nimic, dar nimic, nu ar putea să mă omoare. Îmi place să cred că nici acum, când am bifat un „era să mor în mare”, „era să mor într-un accident de maşină” (ambele m-au lăsat fără nicio zgârietură triumfală, fără nici măcar un leşin cu care să-mi impresionez auditorul sensibil), „era să mă sinucid din greşeală” (hei, toţi am fost emo, toţi ne-am tăiat pe mână, măcar eu ştiam că dacă tai perpendicular pe vene, nu se întâmplă mai nimic, doar reuşeşti să fii convingătoare, brrr, scârboasă mai este adolescenţa), nici acum, zic, nu am viziunea Morţii.
Cu toate astea, mă înfurii ca un preot catolic dacă vine iubitul şi mă informează că el crede că Moartea e când ţi se stinge imaginea, aşa, cam cum ai apăsa OFF, la televizor, şi gata, nu mai vezi nici „Top Gear”, nici reluarea de la „Bucătar la pachet” (pentru că nu ai reţinut din prima reţeta pentru parfait), nici nu mai prinzi HBO-ul, nici nimic.
Regula audio-vizualului
Dacă mă intrigă ceva la şmecherii care totuşi îşi fac timp şi mor, este că spun lucruri semnificative înainte.
Adică, e clar că toată viaţa au bătut câmpii, ca noi toţi, dar brusc, înainte să li se facă noapte, încep şi rostesc din străfunduri: „Cred că mi se va întâmpla ceva… Să nu mă uiţi!”, zic rudele că i-au auzit zicând, şi că nu s-au putut gândi, în clipa respectivă, decât să caute un Saprosan, că răposatul avea obiceiul să mediteze îndelung pe colac.
Este o coincidenţă, sau aşa cum nu credeam că pot să fiu mare, că pot să mă iubesc la fel de mult ca pe cel de lângă mine, că pot să mănânc cu tacâmurile dispuse invers în mâini (încă nu pot, dar măcar reuşesc să tai carnea fără să o tuflesc de fruntea nimănui, după care schimb), tot aşa nu cred că pot să mor?
De ce s-ar stinge televizorul? Poate că ar fi doar pe „mute” şi ar merge mai departe.
