Nu eram gheboși, nu eram obezi, nu purtam ochelari de mici, puteam sprinta, știam să ne cățărăm în copaci, nu sufeream de psihoze, răceam foarte rar, iarna intram în casă cu încălțările și hainele leoarcă.
Știam de frica părinților, ne respectam dascălii, spuneam "săru-mâna" vecinelor și ne distram pe ruptelea afară. Adică în aer liber. Mai toate jocurile noastre pline de viață au fost înlocuite cu telefonul, tableta ori calculatorul. Iar consecințele se văd...
Pentru copii mici:
Baba oarba
Într-un spațiu închis sau strict delimitat, grupul de copii îl lega la ochi pe unul dintre ei, iar acesta trebuia să pună mâna pe un altul, care devenea, la rându-i, baba oarba.
Prinselea
Ei, să vezi aici fugăreală! Tot așa, într-un spațiu limitat, prin poezie-numărătoare se alegea un prinzător. Acesta trebuia să atingă pe unul dintre colegii de joacă, iar acela devenea prinzător.
Șotron
Pe asfalt se desena o siluetă umană alcătuită din pătrate și un cerc (capul) numerotate. Participantele (este un joc de fete) aveau de aruncat o piatră în fiecare căsuță, în ordine crescătoare, trebuiau să sară într-un picior pe traseu, să culeagă piatra, să termine traseul dus-întors fără să calce vreo linie. Cine nu arunca piatra unde trebuie sau călca linia trebuia să cedeze locul următoarei săritoare.
De-a v-ați ascunselea
Copilul care „cădea” de căutător trebuia să se așeze cu fața la un zid/copac, să-și astupe ochii cu cotul și să numere cu voce tare până la limita stabilită, vreme în care ceilalți alergau care încotro ca să-și găsească o ascunzătoare. La finalul numărătorii, căutătorul trebuia să zică „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”. Când căutătorul găsea pe cineva, trebuia să alerge înapoi la zid/copac și să scuipe „ptiu, cutare!”. Dacă persoana descoperită ajungea la zid înaintea căutătorului, se „scuipa” și scăpa. Dacă ultimul căutat reușea să ajungă la zid înaintea căutătorului, se „scuipa” și striga „Urma scapă turma!”, caz în care jocul se relua cu același căutător.
Pentru copii mai mari:
Țurca
Se știa: pe la ora șase, după ce ne terminam temele, ne strângeam pe maidanul din fața blocului. Dacă eram mai mulți, se făceau două echipe și deseori se bătea țurca. Jocul era simplu: bâta era o jumătate de coadă de mătură și un băț de vreo 20 de cm așezat pe marginea unei gropițe de 5 cm adâncime - era tot echipamentul necesar. La modul simplist, trebuia să bați cu bâta în extremitatea bățului din groapă și să-l arunci cât mai departe, către echipa adversă, care este la prindere. Cu fiecare băț prins se elimina câte un adversar de la aruncători, iar echipa de la prindere trecea la aruncare. La punctajul de prinderi prestabilit (de obicei, 100 de puncte) sau la apariția primului părinte care striga „Copile, hai în casă că s-a făcut noapte!”, jocul se încheia.
Capra
Unul dintre copii se punea capră: îndoia spatele, punea palmele pe genunchi și „băga capul la cutie”, ca să-l ferească de genunchii săritorilor. Există mai multe tipuri de sărituri: „capră nouă” (cea mai simplă, când se schimbă jucătorul ce stă capră), „căderea ursului din pod” (asta-i un pic mai dureroasă, pentru că săritorul trebuie să aterizeze cu fundul în spinarea caprei), „pintenul cocoșului” (și asta-i dureroasă, pentru că pumnii săritorului vor înghionti spatele caprei) etc. Jocul dura până ce se plictiseau participanții.
Lapte gros
Unul dintre jucători își asuma rolul de „perniță”; el se rezema cu spatele de un zid/un copac, iar primul jucător al echipei care stătea capră își pune fruntea în palmele „perniței”. Al doilea își băga capul între picioarele lui și-l prindea cu mâinile de coapse ș.a.m.d. Fiecare săritor trebuie să strige lapte gros. Ideea era să sari cât mai aproape de „perniță”, ca să faci loc coechipierilor care sar în continuare. După ce au sărit toți, Ultimul ridică un număr de degete de la o mână, iar cei ce stau capră trebuie să ghicească din prima încercare. Dacă nu ghicesc, mai stau o tură. Schimbarea echipelor se produce atunci când se ghicește numărul de degete, caprele cedează sub greutate ori un săritor atinge pământul.
Capacele
Ne duceam pe la cârciumi să culegem capace de bere. Nu rareori ajungeam prin Centru, unde se găseau capace de beri străine, care se punctau mai bine. Aplatizam nițel capacele cu ciocanul, atât cât să rămână puțin concave. Erau două modalități de a juca: în prima variantă se așezau capacele în interiorul unui cerc desenat cu creta și se arunca spre ele o piatră plată; căpăcelele care ieșeau din cerc erau câștigul aruncătorului. În a doua variantă, capacele se așezau stivă și se loveau cu o cheie de ușă de la broasca „de jos”; câte răsturnai dintr-o lovitură, ale tale erau. Jocul se termina când un participant rămânea fără capace.
