Ioana cea nebună, regină a Spaniei (1504-1555)
În 1496, principesa Juana de Castilla (superfrumoasă, inteligentă și hipercultivată) s-a căsătorit la 16 ani cu prințul Filip cel Frumos. Au avut împreună șase copii.
Pe fondul unor importante interese regale, „mamicuța” Ioanei (Isabela Catolica) a declarat-o „zdruncinată”, pentru că nu credea nici în Biserică, nici în catolicism. Ca urmare, tânăra regină a fost „împrizonată” într-un castel privat.
Propriul soț, Filip cel Frumos, a început să se plângă în curând de comportamental ei abuziv față de plăpânda și preacuvioasa sa persoană. Fiindcă regele Filip era un fustangiu notoriu, Juana a devenit extrem de geloasă, cu dese accese de paranoia. Odată a atacat o tânără nobilă despre care credea că ar fi fost amanta regelui. Ba chiar a dispus ca suita sa de la Curte să nu fie alcătuită decât din femei bătrâne și urâte. În nebunia ei, a apelat la vrăjitoare și poțiuni magice, ca să-i potolească soțului pofta de fuste străine, dar fără succes. Sau făcea refuz de hrană zile în șir, ca să-i atragă atenția lui Filip asupra ei.
Moartea soțului a zdruncinat-o și mai tare pe regină, care plângea fără pauză. La un moment dat, chiar a dispus să se redeschidă sicriul, ca să-l mai vadă o dată pe Filip. La curte erau extreme complicații referitoare la tron; una dintre ele a fost zvonul că Filip cel Frumos ar fi murit otrăvit de propriul socru iubitor. Ioana a cerut ca trupul regretatului soț să fie mutat de la Burgos la Granada, iar inima să îi fie dusă la Bruxelles. Drumul spre Bruxelles a durat opt luni, vreme în care alaiul s-a cam săturat de mofturile reginei, care călătorea în aceeași trăsură cu inima răposatului. Bineînțeles că însoțitorii raclei au înțeles că Ioana nu era cu toți neuronii la ea.
De-a lungul timpului, s-a emis ipoteza că ar fi suferit de depresie, schizofrenie sau psihoză. Oricum, cu citire de la mamicuța, taticuțul ori bărbățelul, biata Ioana a stat închisă vreme de 46 de ani în mai multe castele, ceea ce a dus-o, fără îndoială, la un dezechilibru mintal.
Maria Eleonora, regină consoartă a Suediei (1620-1632)
Deși părinții se împotriveau, Maria Eleonora de Brandenburg s-a căsătorit, la 20 ani, în 1620, cu regele Gustav Adolf al Suediei. Ca să fie evitate conflictele diplomatice sau armate cu Polonia, tânăra a fost dusă în Suedia cu o navă de contrabandiști.
După un început frumos, Maria Eleonora a început să facă nazuri: nu i-au plăcut suedezii pentru că erau „inculți”, îi era tot timpul frig, ura poporul scandinav.
Gustav era plecat mai tot timpul la război, ceea ce a accentuat starea nervoasă a reginei care, deși îi arunca deseori vorbe grele, îi ducea dorul. Într-atâta încât femeia a făcut o depresie puternică, în timpul căreia nu putea mânca sau dormi.
A avut două sarcini pierdute, un copil i-a murit la doar 11 luni și, când a adus pe lume încă unul, a fost - spre marea ei dezamăgire - o fată, lăsându-l pe Gustav Adolf fără moștenitor la tron. Legenda spune că ar fi vrut să refuze copila care era, în ochii ei, „o ființă cu ochii negri și nasul mare”. Ea ar fi zis „luați-o de lângă mine, e un monstru!”
În primul an după nașterea prințesei, regina a trecut prin dese episoade de isterie. Dar s-au întâmplat și lucruri ciudate: o grindă a picat din senin peste leagănul copilei; micuța a căzut pe scări rostogolindu-se până jos; altă dată a alunecat pe pardoseală și a rămas cu un handicap la umărul fracturat. Ca urmare, Gustav i-a luat fata și i-a interzis s-o mai îngrijească.
După moartea consortului, în noiembrie 1632, Maria Eleonora a dat ordin ca trupul să nu fie îngropat vreme de un an. Mai mult, şi-a obligat fiica să trăiască izolată în camere întunecate, friguroase și insalubre. Deasupra patului prințesei, regina a atârnat o cutie aurită în care încuiase inima lui Gustav.
Consiliul de stat i-a retras dreptul de a conduce efectiv țara și, în 1636, a fost decăzută și din drepturile părintești.
Regina Maria a Portugaliei (1777-1816)
Maria Francisca Isabel Josefa Antónia Gertrudes Rita Joana a fost sortită să-i devină soție propriului unchi după tată, dar acesta s-a dat lovit și a detronat-o după ce au procreat șase odrasle de sânge albastru. Până la capătul vieții, ea a avut 11 copii și a murit din cauza nenumăratelor nașteri.
Între timp, tatăl cam cedase conducerea unui marchiz, care a întemnițat și torturat o mulțime dintre adversarii săi politici. După ce a devenit regină, Maria a amnistiat pe toată lumea și le-a dat funcții la palat. Din păcate, detenția în închisorile medievale era la fel de periculoasă pentru minte ca și torturile neîncetate: noii curteni sufereau de sechele posttraumatice. De aceea, se pare că regina suferea intens (din manie religioasă) pentru tatăl său, despre care credea că va avea ca destinație finală iadul.
Nebunia ei a fost declarată oficial în anul 1786, când Maria a trebuit să fie dusă în apartamentele sale într-o stare de delir. Starea mentală a reginei s-a deteriorat din ce în ce mai mult. După ce, în mai 1786, soțul ei (cu care a avut o relație fericită) a murit, Maria a fost devastată și a interzis orice formă de divertisment la curte, iar festivitățile de stat semănau cu ceremoniile religioase. Starea ei s-a înrăutățit după ce unul din fiii săi, în vârstă de 27 de ani, s-a îmbolnăvit de variolă și a murit, iar la scurt timp i-a murit și duhovnicul. Drept urmare, ajunsese să stea toată ziua în reședința ei și să țipe, iar cei din anturaj se plângeau de strigătele îngrozitoare, ce răsunau în tot palatul.
Din cauza cuceririlor lui Napoleon, curtea s-a mutat în colonia portugheză a Braziliei. Maria a trăit acolo timp de opt ani, fiind mereu nefericită, dar un bun administrator al țării. În Brazilia - fără vreun motiv temeinic - a fost numită „la loca” - „cea nebună”.
