Iubitul meu, algocalminul
„Nu am ştiut niciodată cine sunt, până nu te-am întâlnit pe tine!”. „Am crezut că iubesc, dar m-am înşelat. Numai pe tine te iubesc! Doar tu eşti raza verde din Carpaţi, lostriţa cu două cozi, dublul cheesburger la ofertă, îngheţata la vrac, algocalminul compensat, combinatul siderurgic, costiţa fără grăsimi, termopanul cu patru camere!”.
Bineînţeles că am declarat, la rândul meu, că aşa e, uite cum m-a luminat Dumnezeu, mi-am trăit viaţa într-o minciună până l-am întâlnit pe Buză-Lată. Apoi pe Creier Încordat. Apoi pe…
Pe toţi îi iubeam doar pe ei, viaţa mea începea de acolo, ce fusese înainte era bun de făcut îngrăşământ natural pentru Gura-Leului, Papucul-Doamnei şi Regina-Nopţii.
Moi, Sandy Bell
Ultima dată când m-am îndrăgostit şi mi-a venit să declam convingător gogoşelele de mai sus, a fost ca şi când aş fi re-re-re-retrăit festivitatea de premiere a re-înamoraţilor.
Corect, mi-am pus problema dacă nu cumva pe anteriorii îi iubisem mai mult, ca să boncăluiesc printre cuvinte mari cu dexteritatea elefănţeilor în vizită la magazinul cu faianţă.
Mi-am înfruntat bleagă temerile şi am recunoscut că da, iubeam, fapt care mi se mai întâmplase, cu diverse efecte nefericite – avorturi la cererea lui şi acceptul meu, spaime de a nu fi părăsită, poza de amantă şi poza de infidelă şi vai, mai ştiu eu ce treburi oripilante şi extrem de sexy.
Fără să jubilez că nu am trecut prin viaţă pură ca Sandy Bell, am admis – nu, nu mă alfabetizam acum-atunci în ale amorului.
De neuitat!
Mulţumitor, am aflat că nici iubitul meu nu avea suflet virgin şi experienţe bune de făcut avioane. Ne-au făcut amănuntele de mai sus mai „neinspiraţi” în iubire?
Hm, poate, în măsura în care cantitatea de „inspiraţie” din relaţiile anterioare se poate măsura în teroare psihică, greaţă şi dependenţă faţă de starea de cuplu, dar mai ales ură şi dispreţ de sine.
Chestii mişto, nimic de comentat - dacă mi le lua cineva, cred că mă dădeam cu fundul de pământ până săreau peştii şi ceream dreptate pentru libertatea de alegere!
Noi, foanfele în rochiţă
Da, e ridicol să declari că nu ai cunoscut iubirea până la momentul întâlnirii cu Rico, amantul feroce. Cum dubios este să şi spui că ştii vreodată ce e aia - doar iubirea de CELĂLALT seamănă atât de mult cu cea de TINE încât da, ai prefera să fiţi unul şi acelaşi.
Dar ştii, TU să fii TU, nu TU cu pantofi, rochiţă, zâmbet a la Hollywood şi fundă la gât. Să fii tu, cel ghemuit într-un colţ de fotoliu, ronţăind dintr-un cartof prăjit, citind o carte cu poze şi scărpinându-te distins prin pantalonii de trening.
Hm, dacă nici măcar tu nu te iubeşti pe tine, care eşti aşa, cum dracu’ să-l iubeşti pe EL, când apare, şi nu pe fraierul asortat cu foanfa în rochiţă şi fundă?!
