Stăpânul nu ştia povestea vasului „San Miguel”, biata moştenire, neaşteptată, a soţiei sale. Domnul Rossini, care ştia multe din lucrurile care se întâmplaseră şi încă nu se întâmplaseră, îi spuse lui don Alfonso de Maljunction, care îşi sorbea în acea dimineaţă laptele îndulcit cu vin de Madeira, o incredibilă poveste, ce înfioră servitorimea care se prefăcea că nu ascultă.
Elviria, aşa ruşinoasă, cu urechile şi obrăjorii roşii, abia aştepta să-i spună totul şi stăpânei. Iată povestea: după moartea Reginei Maria Luisa de Savoia, fie-i ţărâna uşoară, Majestatea Sa Filip al V-lea, în prea depline puteri, nu-şi mai putea ostoi dorinţele trupeşti şi greu s-a împăcat cu pierderea…
„Gurile rele şoptesc chiar că a trebuit să fie smuls de pe trupul abia rece al soaţei… Doar regele este un Bourbon, iar sângele zglobiu franţuzesc nu se dezminte!” Femeile îşi făcură cruce, dar don Alfonso rânji, dar făcu semn să mai „sară”. Nu se cădea însă ca un străin ca Rossini să spună asemenea ofense la adresa regelui, fie el şi un rege străin: francez, deci născut păcătos.
Rossini continuă: „Zău, sânge franţuzesc, ştie oricine! Nu degeaba Măria Sa fusese mai întâi Filip de Franţa, un Bourbon sadea, duce de Anjou… Cucernic, Majestatea Sa Regele Filip nu a căutat, Doamne-fereşte, să se răcorească în afara căsătoriei, aşa că şi-a căutat, după cum bine ştiţi, soaţă de neam. Şi a găsit. Numai că logodnica pe care a pus ochii, Elisabeta Farnese, ducesa de Parma, abia a acceptat, cu silă, măritişul”.
Don Alfonso îl grăbi: „Spune-ne ce nu ştim!” Rossini îndrăzni să se sprijine de o masă: mai era de povestit! „Dar chiar, după ce ducesa a spus „da”, regele a rămas şi în continuare mofluz, cu patul rece: nu avea să primească nimic, dar nimic din dreptul său, până ce darul pe care-l promisese viitoarei regine nu sosea: un dar nemaivăzut, opt cufere pline cu bijuterii şi porţelanuri.
Porţelanuri! Minunile kitailor, cărate peste Pacific în mari corăbii, traversau teritoriul coloniilor spaniole în lungi caravane de catâri şi se adunau în Lumea Nouă, la Veracruz.
Puţini norocoşi din Lumea Veche văzuseră aşa ceva şi mult, mult mai puţini avuseseră norocul şi curajul de a ţine în mâini un vas înalt, un platou ori măcar o ceşcuţă. Nu se ştie prin ce vrăjitorie acei oameni ciudaţi, cu ochii abia crăpaţi verif, meştereau acele vase care păreau vii şi veşnic umede.
Dacă n-ar fi fost atât de albe, ai fi zis că sunt lucrul diavolului! Cu un platou de porţelan puteai deci cumpăra o moşie, oricare – eu aşa cred! E atât de scump porţelanul kitailor, încât un hidalgo împăiase pe slujitorul care făcuse crima de a sparge toarta unei ceşcuţe…
