* „Dacă eşti sărac, eşti gras” *
Dacă ar fi să mă iau după sintagma asta, aş concluziona rapid că populaţia din SUA o duce mai rău decât cea din Cuba, cea aflată sub blocadă, sau cea din Coreea de Nord, care se hrăneşte intensiv de ani buni cu aer. Păi, America este faimoasă pentru obezii ei, dar şi pentru nivelul maxim de trai.
Nu, nu vorbim deci de sărăcie, ci de prostie, lucru cu care pot fi de acord, aud că americanii au un curs special la facultate de deosebire a mâinii stângi de cea dreaptă.
„Pfuuu, ce prăjitură proaspătă! Cât are?”. „Doi ani”
Pe de altă parte, oricât de mult aş simpatiza cu E-urile gustoase – parte obligatorie a dietei vestice (cică aşa se cheamă dacă de îndopi de la fast-food, cu pizza, sau de la raionul cu alimente procesate şi super-procesate: alde iaurt cu fructe, cu grăsimi puţine, dar enorm de mult zahăr; dacă mănânci chipsuri şi pufarine; dacă bagi cu amândouă mâinile în gură ciocolate, prăjituri care rămân proaspete şi după doi ani de la cumpărare – cred că pentru că sunt din ingrediente naturale -,„napolităni”, în traducere zahăr cu zahăr, presărat cu zahăr, pe platou de zahăr tos, stropit cu zahăr caramelizat. A, şi cu nişte zahăr), nu face, cred, să ignor faptul că mda, costă mai mult să mănânci „sănătos”, decât să haleşti din ghenă.
Iar mie mi-a făcut mama capul tobă, de copil, că suntem prea săraci ca să luăm lucruri proaste – neam de bugetari, ce vreţi. (Deşteaptă mamă, este? Cu aşa scuză, cheltuieşti şi te mai şi lauzi).
Babe-chat
Onest vorbind, damele care vorbesc despre boli au fost dintotdeauna ceea ce mi s-a părut mai trist şi mai lipsit de feminitate. Am cunoscut de prin liceu fete-băbite de boli pancreatice, care făceau colocvii despre unghiile încarnate şi despre suferinţa generată de anexită şi constipaţie.
Era aşa o bucurie să arunce cu experienţe personale, cu boli de-ale mătuşii, surorii, maică-sii, că te întrebai când naiba mai au timp să îşi scrie la română şi să rămână gravide cu golanii cu care umblau.
Revenind, ideea este că dacă nu ai chef să fii babă înainte de timp (a se citi „niciodată”), eviţi elegant, în ordine: 1. să te îmbolnăveşti; 2. să vorbeşti despre boli.
Şi, da, pe undeva în toată problema are legătură şi mâncarea, pe care, uitam să spun, fostele mele colege o plescăiau sub formă de parizer puţind a usturoi şi a colac secuiesc cu nucă de cocos.
Depresia din farfurie
Mai citeşti, te mai uiţi în jur, ajungi să îţi cumperi medicamente pentru aciditate şi deodată te pomeneşti babă. Văleu, te exprimi elegant şi specific, adică ce naiba fac atât de naşpa încât o cremă de noapte nu reuşeşte să repare?
Iar dacă o cauţi, informaţia ajunge în final la tine. Şi vezi că mănânci vaci nefericite, pui deprimaţi de câţi hormoni li s-au băgat în mâncare sau purcei hrăniţi cu porumb modificat genetic (nu ştiu ce e acela, dar dacă mă iei repede cred că este un porumb importat de americani de la Alien).
„Mmmm, ce varză bună!”, „Da, e cu varză!”
În final, ajuns fiind la raft concluzionezi că nimeni nu te opreşte să mănânci sănătos, adică mâncare gătită în casă, dar este mult mai simplu şi mai comod să întinzi mâna după gunoaiele semipreparate.
Şi nu te opresc banii – costă cam tot pe acolo, „decât” că la piaţă varza are gust de varză, nu de carton, şi e mai ieftină -, nici timpul (pe naiba nu-l avem, aud că sunt oameni care hrănesc peşti virtuali şi îngrijesc de nu’ş ce fermă cu care vrea Facebook să retardeze planeta, în timp ce înfulecă hamburgeri).
Sunt departe de a deveni o obsedată a hranei bio, organice, sănătate sută la sută. Dar încep să cred că până şi fast-food-ul este bun, dacă ţi-l faci singur – pentru că de aşa ceva chiar nu am timp niciodată.
