De obicei așezate pe vârfuri de stâncă, la intersecție de drumuri comerciale, castelele (cetățile) medievale au început să înflorească în sec. XII și au început să dispară în sec. XVIII, pentru că și-au pierdut utilitatea și pentru că armamentul modern pe bază de praf de pușcă le-a făcut inutile meterezele. Omul modern, care le vizitează cu orice prilej, își poate închipui cu greu cum era să trăiești într-o asemenea fortificație.
Duhoarea dejecțiilor, o nimica toată
Într-o cetate fortificată exista cel mult o fântână cu apă de băut, de gătit și – eventual – de spălat. Locatarii își făceau nevoile pe unde puteau, de obicei într-un fel de olițe al căror conținut îl aruncau peste geam sau, cel mult, peste ziduri. Și mai luxos, „apartamentul” baronului local avea o bancă cu gaură, iar dedesubt – o găleată.
Oștenii aveau o soartă mai bună: în așa-numita galerie dinapoia zidurilor de apărare, pe unde se mișcau arcașii și sulițașii, erau construite un soi de scaune de WC direct în zid; gaura dădea dincolo de cetate, iar urmele activităților purgative curgeau în șiroaie deloc plăcut mirositoare (vezi cetatea țărănească de la Prejmer). Nimeni nu se jena de martori.
De adăugat că, în vremuri de cruntă beție, fiecare se ușura pe unde îl prindea nevoia, adică prin sălile și culoarele palatului.
Intimitate zero
Doar Domnul și Doamna castelului aveau „apartamentul” lor (de cele mai multe ori, o odaie sau două). Restul populației trăia de-a valma, unii peste alții, cu copii, căței și purcei laolaltă. Staulele pentru cai și vite erau, de cele mai multe ori, mai încăpătoare și mai mari decât camerele de locuit (vezi cetatea Sucevei). Sălile armelor erau, la rândul lor, mai încăpătoare decât locuințele (vezi cetatea Rucăr, unde camerele erau de cel mult 3x3 metri).
Chiar și în încăperile mai mari, se dormea pe un fel de priciuri, iar oamenii se încălzeau unul pe altul cu propriile trupuri.
Igiena, un lux
Toți oamenii, fără deosebire, miroseau a nespălat. Doar stăpânii fortificațiilor aveau propriul butoi în care se îmbăiau. Exista credința că mai mult de o baie pe lună putea face rău la sănătate, dar slujitorii proprietarilor se scăldau în același recipient imediat după stăpâni, în apa deja tulbure. Mai întâi bărbații, unul câte unul, iar apoi femeile.
Părțile intime de dinainte și dinapoi erau spălate la ocazii, dat fiind faptul că erau cele mai expuse izurilor pestilențiale. Însă cel mai tare miroseau picioarele. Este greu de imaginat ce nasuri rezistente trebuiau să aibă gingașele domnițe, când domnii lor se descălțau la culcare.
Frig, întuneric, curent și mucegai
Sticla trasă în fâșii, geamul, a fost inventat hăt, târziu. Ferestrele locuitorilor de rând erau confecționate din ramă de lemn, peste care era întins un prapur de animal uns cu grăsime, ca să fie translucid. Ușile erau confecționate manual, așa că nu se puteau închide etanș. Oriunde în castel era un curent îngrozitor. Toată lumea dormea cu scufițe pe cap.
Piatra se încălzește greu. Fiecare cameră de locuit avea o sobă adesea insuficientă ca să bată în toate ungherele. Curentul și umezeala permanentă (condens măcar din respirație, dacă nu din cauza vremii umede ori gerului de-afară) dădeau naștere la igrasii groaznice.
Colocatari: puricii, păduchii și șobolanii
Ambele sexe se fereau să se spele pe cap, ca să nu răcească. Bărbații, la fel ca femeile, purtau plete, iar pe capetele lor mărșăluiau cohorte de păduchi. În timpul Renașterii, pe vremea când se purtau peruci, existau furculițe speciale cu care oamenii se scărpinau în creștet.
Fiindcă trăiau la comun cu orătănii, câini, pisici și alte animale, castelanii erau plini de purici. Doar familia domnitoare scăpa de ploșnițe și acarieni, pentru că lor le erau schimbate lenjeriile de pat cel mai des.
Șobolanii mișunau prin toate cotloanele, pentru că se puteau strecura pe sub toate ușile. Lor li s-au „datorat” epidemiile de ciumă care au decimat populația Europei în mai multe rânduri, iar altă molimă, holera, s-a răspândit prin apa infestată.
Se trăia doar pe lumină
Ce vedem noi în filme – zeci de făclii, focuri aprinse în vetrele căminelor, candelabre pline cu lumânări – erau un lux pe care nimeni nu și-l putea permite. Toată populația, de la vlădică la opincă, se trezea și se culca odată cu găinile, la răsăritul și apusul soarelui.
Numai iarna, când nopțile erau extrem de lungi, își permiteau să pună un opaiț alimentat cu grăsime de porc în mijlocul camerei, pentru ca lumina să bată în toate părțile. Cel mai bine o duceau preoții, care mai profitau de câte-un muc de lumânare ca să-și scrie evidențele civile și să schițeze slujba de a doua zi.
Se dădeau petreceri mari, se mânca doar cu mâna
Familiile nobiliare mai avute țineau dese petreceri, pentru care munceau zeci de oameni odată. Oaspeți de pe la castelele învecinate, câteodată capete încoronate, căsătorii, nașteri și botezuri erau cele mai comune motive de sărbătoare.
În orice anotimp, carnea era temelia, iar băutura – tot temelie. Se bea și se mânca zdravăn, iertați-mi expresia, „pe borâtelea”. Până prin secolul al XVIII-lea încă nu se știa de furculiță, deci se mânca cu mâna. Dezmățul bahic era de regulă atât de puternic, încât pardoselile trebuiau acoperite cu paie, într-atât erau de slinoase și pătate cu vin ori – elegant - vomismente.
Mesenii erau așezați la masă și serviți conform rangului, cei mai amărâți și copiii apucau doar bucățile de cea mai proastă calitate.
