* Merite neconvenţionale *
Statul pe Messenger, You Tube-ul setat pe „Dancing with the stars” (varianta glam a lui „Dansez pentru tine”, urăsc cazurile deprimante - în timpul liber), googălitul isteric - „reţete cu ananas”, „dieta cu supă de varză”, „şofran – imagini” -, bârfitul cu ochii în patru, mâncarea de la orice oră, listele întocmite pentru hipermarket, impresiile făcute publice ca să-mi crească acţiunile la bursa inteligenţei neconvenţionale.
Habar nu au cei din jur câtă treabă am eu la muncă, şi încă sunt unul dintre ciudaţii care urăsc jocurile pe calculator, deci chiar am mai mult timp de lucru decât ar fi necesar. Să mă opresc, zic, că iar îmi vine să mă respect.
Sunt mai bun. Cel mai bun. Mai bun ca tine, mă
Cred că nu e muritor cu fluturaş de salariu la sfârşit de lună care să nu povestească cum sare sudoarea de pe el în cele 8-9-10-12 ore de muncă, cum i se înmulţesc lui circumvoluţiunile, cum Aleluia Cerului, bine că i-a binecuvântat Dumnezeu pe pârdalnicii de colegi şi şefi cu prezenţa lui, că altfel nu se ştie cum o scotea instituţia cămaşa şi obrazul în lume, că praful se alegea de ea.
Toţi muncim ca nişte eroi, salvăm planeta ca Distonocalmul şi îl complexăm cu atâta competenţă până şi pe păduchele ăla norocos de Bill Gates, parcă era aşa complicat că se facă cineva un soft şi să-i zică „ferestre”, da’ în engleză.
Despre muncă, nemuncind
Eu una mă simţeam mustind de competenţă – nerăsplătită, vezi bine – pe când eram între servicii şi nu ştiam ce îmi doresc de la viaţă, deşi bănuiam că a fi profesoară nu este chemarea de bază.
După ce m-am angajat, brusc am fost mai deşteaptă decât toată lumea, şi garantam că mă pricep să scriu şi mai bine, şi mai frumos, şi mai cu funde în păr decât oricine, pe orice subiect.
Bine, nu ştiam să mi le rezolv nici pe ale mele, dar astea sunt amănunte. În timp ce lăuntric dădeam lecţii de genialitate, la suprafaţă preocupările mele de la serviciu se întâlneau incidental (îmi place când sunt politicoasă) cu munca propriu-zisă.
La oglindă
Aşadar, la serviciu nu ştiam de ce să mă apuc mai întâi: eram şi îndrăgostită, aveam şi de căutat pe net informaţii despre gastrită – că prietena mea ştia doar să downloadeze muzică, nu să îi găsească mă-sii remedii a la ceai de rostopască.
După ani de zile, cu obiectivitate zic că nu s-au schimbat prea multe: impresiile de Sisif deştept ca un izvor susurând în pustie mi s-au conservat, am rămas îndrăgostită, dar destinatarul nu mai e însurat (hihihi, cu alta!), reziliez contracte de telefonie şi deja caut pe net metode de a scăpa de kilogramele acumulate în timpul sarcinii.
Toate la serviciu, normal, că doar acasă trăiesc ca hamsterul drogat, cel despre care scriam cu ceva timp în urmă, pendulând între cumpărături unde ne întâlnim cu toţii şi nu vedem pe nimeni, filme, cărţi, televizor, frustrarea uitării vacanţelor şi ascunsul cu străşnicie a urmei de vulnerabilitate care mă face să fiu EU.
Vulnerabilitate care, cândva, ne-a făcut iubiţi. Nu respectaţi, nu mult -visaţi, ci nesfârşit de galben-miere unui suflet-toamnă.
Ce a mai rămas
Normal că mai mult stau la serviciu decât acasă. Normal că fără ca măcar să îmi propun să trişez, munca îmi ocupă doar o parte din viaţa din spatele biroului.
Normal că după ce plec de aici, dintre muncă şi un dos convingător de monitor, de multe ori nu ştiu ce a mai rămas din mine care să îmi poate fi mie însămi de recunoscut.
Nu e nici rău, nici bine. Este ca o pisică moartă, ca să citez o istorioară Zen – adică fără de preţ.
