* „Simţ enorm şi văz monstruos” *
Iubesc hahalerele. Iubesc manelele care răsună crocodilesc, sfidând convenţii şi stereotip. Iubesc omul desculţ, care zâmbeşte ars, trecându-şi mâinile murdare peste faţă, neaşteptând nimic, nici chiar pe sine, să i se întâmple. Şi cu toate astea!
Iubesc mizeria reală din jurul meu, o iubesc mai mult decât iubesc mediul aseptic în care trăiesc fericită, acasă. Iubesc prostituatele dezmăţate, picurate pe centurile oraşelor, cu gura ştirbă de pumni şi nefericiri sub formă de sex plătit în batjocură – că cine-s ele? Nişte curve.
* Artă, erotism şi „frumos” *
Iubesc inculţii care se miră a sfânt: „Asta-i frumos!”, când văd un copac netezit de flori.
Iubesc literatura aspră, murdară de vorbele, omenescul şi firescul lumii – indivizi care tremură sub pasiuni carnale, imorale, de regăsit în orice epocă, pasiuni care le deşteaptă spiritul („Amantul doamnei Chatterley” – D.H. Lawrence), indivizi care râd de sine, de sublimul lor şi al unei relaţii pure, la nu mai sperau („Jurnalul lui Adam şi al Evei”, „Viaţa pe Mississippi” – Mark Twain), indivizi care regăsesc ARTA acolo unde inchizitorii caută haine multe, ochelari de cal şi „frumos” de mucava.
ARTA care însă zace în tablouri înfăţişând prunci nemâncaţi, statui de femei dezgolite, filme care preamăresc nevoia de iubire - fie ea şi sub formă de exorcizare a demonilor -, scrieri în care umanul scabros şi tainic este mai presus de schema morală universal-acceptată.
* Unde începe orizontul *
Iubesc realul care mă înconjoară, reflecţii miraculoase de dumnezeire, şi dacă am vreun regret este că nu mă pot umple de el din fiecare răsuflare, din fiecare privire care mi se risipeşte peste o linie a orizontului care uneori se opreşte la monitorul din faţa mea, alteori pleacă până la primul bloc de cărămidă, alteori aşteaptă aurora boreală.
* Însingurat şi intim, ca păcatul *
Îi iubesc pe farisei şi îi dispreţuiesc pe vânzătorii din Templu, scârboşi damnaţi, capabili să negocieze primitiv, la adăpostul Divinităţii. Iubesc îndoiala şi mă feresc de certitudini. Iubesc să mă iubesc, nu să mă ascund laş şi previzibil mie.
Iubesc să-mi strig păcatul, pentru că este AL MEU şi m-a alcătuit PE MINE, şi nu l-aş înstrăina pentru 1.000 de sterpe miracole. Iubesc să ştiu că ce iubesc eu este dispreţuit şi ocolit de alţii. Îmi este cu atât mai drag, cu atât mai aproape, cu atât mai AL MEU. Iubesc să nu fiu ca tine, iubesc să fiu ca nimeni alta.
* „În concediu?”, „Nu, înapoi din week-end-ul pierdut” *
Vreau să fiu Ulise, luptând pentru o Troie mai presus de convingeri personale. Un Ulise căutându-şi drumul spre casă dincolo de dor, ci din mistica nevoie a reunirii cu sine.
Vreau să-mi fiu propriul Petruchio, dar şi propria scorpie, sfidând convenţia iubirii pentru iubire, şi acceptând nevoia iubirii pentru unirea păcatelor, pentru răscumpărarea „week-end-urilor pierdute”, de câte un an-doi, chiar mai mult, a la John Lennon şi May Pang.
Vreau să fiu Maria Magdalena îngenuchiată, şi Marta cea mustrată pentru că iubeşte amănuntele, şi Batseba, necredincioasa nevasta a lui Urie, şi David – iubitul pedepsit şi iertat de Domnul, deopotrivă.
* Garda jos, zburăm! *
Iubesc să nu fiu acceptată decât de cei care simt murdar, şi necioplit, şi trist, şi nedumerit, şi aprig, şi delicat - a respiraţie de mamă, de copil uitat, de bărbat umplut de gânduri, de femeie albastră -, şi colcăit erotic, şi fermecător-convenţional când sunt „oameni” de faţă, şi bucuroşi că atunci când nu vor mai fi, mamă, ce vacanţă mişto o să aibă.
Undeva, între sexul sportiv şi darnic, comis pe baze sentimentale adânci cât iluzia apei în deşert, şi simulacrul unei căsnicii dublu înşelate, am ales să cred că numai din resturi rău-mirositor, argheziene, mai poate izbucni vreun gheizer pur, de întregire, dragoste şi alinare.
Şi cine naiba are nevoie de scut şi gardă ţinută sus, când zboară fără plasă de siguranţă?
* Cremă pentru Inchiziţie! *
Cred în POEZIE dacă este ascultată şi redată lumii din Eternitate şi înapoi către ea: „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”, aşa cum de cleştar afirma Mihai Ursachi, în al său „Post scriptum”.
Nu cred în oamenii-oi, în misionarii îndrăciţi, în încălzirea globală, în soţi care dorm împreună şi înşeală separat, în sufletele pietrificate de convingeri şi muzica necomercială.
A, nu cred în astea toate, dar sunt cele mai amuzante lucruri care au umplut vreodată Terra, caraghioase ca viaţa pe care încearcă o sufoce cu micuţele lor reguli despre societate şi political correctness.
Iu-piii, să nu ne facem nici unii bine, niciodată.
(Rubrica „De viaţă” face parte din secţiunea „Magazin” şi trebuie receptată ca atare)
