Ion Mincu, arhitect, inginer, profesor şi politician român, s-a născut pe 20 decembrie 1852, la Focşani. Personalitatea sa s-a conturat în cadrul perioadei de formare a arhitecturii moderne româneşti. Întreaga sa operă de arhitectură, în care acordă un loc important ornamentului şi sculpturii, reprezintă o mărturie a stăpânirii tuturor tehnicilor de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicii şi faianţei, dublată de un simţ înnăscut al decoratorului.
A urmat Liceul "Unirea" din Focşani, apoi Şcoala Naţională de Poduri şi Șosele din Bucureşti, obţinând diploma de inginer. La Paris, a studiat la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, obţinând diploma de arhitect. În 1883, a fost distins cu Premiul Societăţii Centrale a arhitecţilor francezi.
După o lungă călătorie de studii care l-a purtat din Spania până la Constantinopol, s-a instalat la Bucureşti în 1884, afirmându-se în scurt timp ca mentor al culturii şi artei naţionale.
Conservator şi tradiţionalist prin educaţie şi prin temperament, s-a ţinut departe de excesele modelelor şi de inovaţiile prea revoluţionare, contrare ideilor sale despre armonie şi simplitate, în care a reunit principiile arhitecturii clasice cu cele ale arhitecturii populare. Această atitudine l-a ajutat să se ţină deoparte de arhitectura oficială şi să abordeze problema inovaţiei cu o exigenţă critică deosebită, punând-o în special pe terenul solid al determinărilor funcţionale.
Aducându-şi aportul la înfiinţarea Şcolii de arhitecţi români în 1891, a desfăşurat și activitate didactică, între 1896-1908, la Şcoala superioară de arhitectură. A fost deputat în Parlamentul României (1895-1899) şi preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români (1903-1912).
În opera sa a cuprins însă o gamă variată de domenii, de la desenul de mobilier, la monumentul funerar şi restaurarea monumentelor istorice. O parte importantă a operei sale este alcătuită din clădiri de tip vilă sau locuinţă pentru familii bogate - Casa Vitzu (1884), Casa Lahovary (1886), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu din Bucureşti (1890), Casa Robescu din Galaţi (1896), Vila Robescu din Sinaia (1897), Casa Petraşcu din Piaţa Romană (1904).
A încetat din viață pe 6 decembrie 1912, la București.
