Destin previzibil cu final neaşteptat - Ruladă picantă din pulpă de porc
Ce alte pofte ar mai fi putut oare să aştepte pitite în ungherele pântecului după dezmăţul culinar dictat drept şi tradiţional de Crăciun? Pe lângă sărmanii cârnaţi agăţaţi la zvântat şi slănina întinsă în sare pentru o afumare târzie, în anul ce va să vie, zăcea o bucată zdravănă dintr-o pulpă de porc, menită unei stropeli cu vin roşu ce ar fi avut să fie urmată de scufunadrea în baiţ iute şi sucirea pe un grătar bine încins.
Parcă ar fi fost păcat de ea. Un sfârşit comun şi nedrept pentru o bucată atât de prezentabilă. Parcă ar fi avut lucruri mai importante de zis înainte de a stinge sfârâiala papilelor plictisite de atâta tradiţionalism.
Întru salvarea onoarei dumneaei, prin cap mi-a trecut un final mai demn. Am aşezat-o cu grijă pe un tocător din lemn şi cu sprijinul celui mai ascuţit cuţit din dotare am transformat-o într-o fâşie grosă de un deget ce se putea întinde dincolo de marginile drepte ale tocătorului. Apoi, fără pic de milă, a fost luată la bătaie, astfel încât să fie îndeajuns de primitoare pentru pătura de mirodenii cu care avea să se învesească. După cruda întâmplare de mai devreme, pentru împăcare, a fost mângâiată cu o lingură de untură în care mestecasem mintenaş frunze de salvie, busuioc şi cimbru. Boiaua de ardei iute avea apoi să acopere tot, să şteargă urmele binevoitoare de mai devreme.
La un capăt al bucăţii de carne am aşezat apoi un cârnat iute, tras în maţ de oaie, dinainte pregătit pentru o astfel de sfârâială. Peste tot a căzut un praf de sare mare, apoi boabe de piper alb şi verde pentru tărie şi distincţie, coriandru pentru o aromă îndeajuns de străină ca să surprindă vreun oaspete gurmand şi niscaiva boabe de muştar, cât să-i dea atâta dulceaţă care să intre-n luptă dreaptă cu iuţeala din boabele de piper şi praful de boia.
Nu ştiu prin ce minune, bucata de carne trecută prin atâtea cazne s-a înfăşurat apoi în jurul confratelui cârnat. Să nu scape, carevasăzică. Ei, bine, dacă-i aşa, atunci toată istoria asta trebuie legată cu sfori, să ţie viu spiritul iuţelii doar pe dinăuntru. Zis şi făcut.
Până la urmă, pulpa de porc menită unui final atât de comun şi de nedrept şedea în linişte într-o tavă în care se amestecaseră deopotrivă un pahar de vin alb cu aceeaşi măsură de apă. A fost de-ajuns o oră în cuptor, vreme în care am vegheat mai tot timpul să nu rămână fără îmbăierea fermecată în care şedea tăcut. Nu am necăjit-o decât o singură dată, când am stropit-o din nou cu vin şi în doar câteva clipe a căpătat o manta nouă, lucioasă, ce te-ndemna să nu o aştepţi să se răcească puţin înainte să o înfuleci.
A sfârşit cuminte, până la urmă, pe-o farfurie unde o aşteptau de vreme bună un pat de slănină afumată şi câteva ierburi tocate mărunt. Eticheta, deh. Ce a urmat nu este greu de bănuit!
Martor a fost un pahar de vin roşu, sec, care a promis însă că are să tacă pe vecie.
