E iarnă grea pe câmpul încremenit de ger şi scufundat în zăpadă; în codru, vuietul Crivăţului te-nfioară! Iarna-i grea, omătul mare… Ghemuiţi în crovurile de arătură căptuşite acum cu zăpadă, iepuraşii abia îşi mai trag sufletul. Doar ce au scăpat de vânători (e prohibiţie de la 1 februarie), dar iarna din Făurar le dă mult de furcă. Mâncarea cea de toate zilele e problema.
În pădure, căprioarele şi mistreţii răzbat cu greu prin nămeţi, pentru un lăstar-doi acolo, pentru un pumn de ghindă…
Asta e vremea în care adevăraţii vânători pot dovedi că-şi cunosc menirea de ocrotitori ai vânatului. Acum au nevoie de ajutor de la om toate sălbăticiunile câmpului şi ale pădurii.
E jale, pe câmp şi în pădure!
Zilele acestea, crivăţul au bătut violent coclaurile judeţului de la nord spre sud. Cum o fi oare pe unul din îndepărtatele fonduri de vânătoare dinspre miazănoapte, pe la Ţepu, de exemplu? L-am întrebat asta pe Negoiţă Trandafir, paznicul fondului de vânătoare nr.19 Ţepu.
„E jale pe la noi, mi-a răspuns. Tocmai am venit din pădure. La marginea codrului sunt nămeţi de doi metri, iar în interior zăpada are cam 35 de centimetri. E, cum s-ar spune la burta căprioarelor care abia-abia se mai pot deplasa după hrana zilnică. Zilele trecute, i-am luat pe colegii din zonă Nicu Ganea şi pe Nicu Polixian, am mers la pădure şi am făcut pluguri.” Pluguri? „Da, am tras cu calul un lemn mare pentru a crea un făgaş, o potecă de acces la hrănitorile pentru vânat. Am nouă astfel de hrănitori în pădure şi, la toate am pus câte un balot de lucernă pentru căprioare în special, dar şi pentru iepuraşi.
Alaltăieri, toţi trei ne-am luat câte o sarcină în spate şi am cărat în pădure circa 50 de kilograme de porumb boabe pentru mistreţi. Şi lor le este greu acum să ajungă la o sursă de hrană.”
De la acelaşi vrednic slujbaş al Dianei am aflat că, până la ultima zăpadă, imediat după ploaia şi lapoviţa aceea rece, echipa de trei colegi a bătut pădurea în lung şi în lat pentru a observa dacă nu cumva apa de gheaţă a prins în chingile ei vreo vietate, vreo căprioară. Nu se întâmplase asta, codrul, totuşi, le oferise sălbăticiunilor un acoperiş vremelnic.
Lucernă, iepuraşilor şi căprioarelor
„Nu i-am uitat nici pe iepuraşi. Pe câmp, pe linia reţelei de înaltă tensiune am presărat smocuri de lucernă la care vin seara urecheaţii ca să-şi potolească foamea. Am pus lucernă şi de-a lungul digului de la canalul de irigaţii care desparte fondurile de vânătoare 19 Ţepu şi 20 Nicoreşti.”
Recunosc, e mare lucru să-ţi dovedeşti o astfel omenia întru salvarea vieţuitoarelor sălbatice pe care, de altfel, chiar le ai în grijă.
Ştiu animalele sălbatice ce ştiu din moment ce, de câte ori e iarnă grea, se apropie cât mai mult de aşezările omeneşti, chiar dacă omul mai ridică, legal sau (i)legal asupră-le arma, laţul… Acesta fiind, de altfel, un aspect urât şi dăunător asupra căruia vom reveni. Până atunci, însă, poftă bună căprioarelor, mistreţilor, iepuraşilor!
