Alexandru Jula este întruchiparea mai multor paradoxuri: născut în Ardeal, în oraşul Şimleu Silvaniei, din judeţul Sălaj, la 24 iulie 1934, a devenit un simbol al Galaţiului. În urmă cu 15 ani a suportat trei by-pass-uri, dar acest lucru nu l-a împiedicat să cânte în continuare. Mai mult, în fiecare an vine cu câte un nou album, sfidând criza, în toate privinţele.
Merge în toată ţara cu spectacole pentru toate vârstele, pentru că are în repertoriu de la „Soţia prietenului meu”, „Mi-ai adus iar primăvara” şi „Pisica neagră” (puţini ştiu că, în Mamaia, există o terasă botezată astfel, după celebrul său şlagăr), până la „Cântaţi cu bunicu’” - un album nou nouţ, făcut special pentru el de compozitorul Dumitru Lupu („Copiii nu trebuie lăsaţi să crească precum buruienile”, îşi motivează artistul interesul pentru acest segment de public).
A imprimat peste 300 de piese. A încercat mereu să infirme ideea potrivit căreia „dacă nu te muţi în Capitală, nu exişti”. A adus la Galaţi, în ultimii ani, aproape toate numele mari ale muzicii uşoare româneşti, atât în emisiunile pe care el însuşi le moderează la TVG, cât şi în spectacolele Teatrului Muzical având genericul „Jula şi prietenii”.
A fost să fie „Soţia prietenului meu”
„Soţia prietenului meu”, melodia pe care, din 1965, o asociem numelui său („Dacă merg undeva şi nu cânt piesa asta, m-am dus degeaba!”, recunoaşte maestrul), nu a fost scrisă pentru Alexandru Jula, ci pentru un coleg al său care a cântat-o o singură dată. În schimb, „Trecea fanfara militară”, melodia pe care Temistocle Popa i-a compus-o special, în anii 70, nu a cântat-o niciodată.
În Teatrul Muzical gălăţean a ajuns în 1954, printr-o întâmplare fericită: absolvise Şcoala medie tehnică la Cluj şi, aflat în vizită în oraşul nostru, a văzut un afiş cu spectacolul „Sugestii şi reclamaţii”. Şi-a cumpărat bilet, după care a intrat la directorul de atunci, compozitorul şi dirijorul Aurel Manolache, pentru o audiţie. Acesta, iniţial l-a refuzat, spunându-i că vin 15 pe zi ca el la teatru. Totuşi, a acceptat să-l asculte, după care i-a spus că e angajat provizoriu. Provizoratul a durat… 56 de ani.
"Nu există muzică nouă şi muzică veche..."
Nu l-a deranjat niciodată numele său - Jula: ”Nu numai că nu m-a deranjat, dar am şi profitat de faptul că mă cheamă aşa”, recunoaşte hâtru. A ales să cânte muzică uşoară tocmai pentru că „nu-i deloc uşoară”, cum îi place să spună. Este adept al ideii că „nu există muzică nouă şi muzică veche, ci doar muzică bună şi muzică proastă”.
A primit foarte multe premii, de la „Medalia Muncii” şi „Ordinul Muncii” - pe vremea lui Ceauşescu, până la „Vedeta teatrului muzical românesc”, în 1999 şi Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi în 2002. Însă cel mai apropiat sufletului său este „Premiul naţional de revistă”, la un festival naţional al teatrelor de revistă din România, la Constanţa, în 2000, pentru că doar doi artişti din România l-au mai primit: regretaţii Jean Constantin şi Mihai Maximilian.
"Cântec pentru piţipoance"
Despre Alexandru Jula, Octavian Ursulescu spune cu admiraţie: „Maestrul ne învaţă să iubim viaţa, să fim mereu optimişti aşa cum este el, un bunic pus mereu pe şotii, trăind vesel, fericit. Un caracter artistic uriaş, autentic, veşnic viu… Alexandru Jula este, să nu uităm, Cetăţean de onoare al municipiului Galaţi, dar ar merita cu prisosinţă titlul de Cetăţean de aur al muzicii uşoare româneşti!”.
A făcut mulţi ani un duet memorabil cu regretatul Ionel Miron, alături de care ridica sălile în picioare. A recunoscut întotdeauna că Miron avea o voce mai bună decât a sa.
N-ar putea trăi fără muzică. Cântă cu aceeaşi uşurinţă muzică uşoară românească, din repertoriul internaţional (mai ales grecească), dar şi muzică etno, cântece de petrecere, romanţe şi muzică pentru copii. A lansat „Cântec pentru piţipoance” în urmă cu câţiva ani, luând-o, cumva, înaintea timpului.
Alexandru Jula este un artist viu, fără astâmpăr, care la 78 de ani fără câteva zile se pregăteşte să lanseze un nou album şi are deja agenda încărcată până la sfârşitul anului. Mai rar atâta poftă de viaţă. Secretul? Unul singur: „Ce iubeam la 20 de ani iubesc şi acum”, conchide zâmbind maestrul.
