Îmi amintesc de o poveste ce aparţine piramidelor: o revolta a celor care le construiau. Pentru că faraonul nu a mai furnizat cantităţi suficiente dintr-un produs cosmetic cu care bărbaţii şi femeile îşi înfrumuseţau conturul ochilor, aceştia au oprit munca. Nici măcar faraonul nu a avut opţiuni şi a satisfăcut cererea. Importanţa înfrumuseţării era de necontestat. Asigura şanse mai mari în seducţia partenerului şi în obţinerea plăcerilor, plăceri care reprezentau un element important în funcţionarea socială.
Afecţiunea, ca hrană a sufletului
Peste mii de ani se naşte o teorie în care legătura mamă-copil este descrisă ca o legătura activă al cărei mecanism se perpetuează de-a lungul vieţii şi în care contactul prin hrănirea copilului este fundamentală în dezvoltarea emoţională. Nevoia de hrana poate fi satisfăcută şi în absenţa siguranţei şi afecţiunii. După ce ne satisfacem nevoia de bază de a ne hrăni, ne îndreptăm cu toată energia către plăcerea de a ne simţi atrăgători şi plăcuţi. Nevoia de afecţiune este atât de puternică încât pe intervalul în care nu avem nevoie de hrană, suntem preocupaţi să fim atrăgători şi astfel să atragem o formă de acceptare. Acceptarea şi modul de raportare la aceasta se ramifică în funcţie de grupul la care doreşte să adere. Suntem sau ne imaginăm că suntem acceptaţi adoptând comportamente diverse şi dezvoltând o anumită imagine proprie. Acumulăm valori intelectuale sau spirituale tot în ideea în care creşte şansa de a fi acceptaţi, şi astfel adăugăm structurii pe care ne-am dezvoltat atât de mult bine sau rău cât considerăm că ne avantajează în obţinerea recunoaşterii de către ceilalţi.
Psiholog-psihoterapeut Răzvan Marian Stoian
