Unul dintre cele mai răspândite feluri de mâncare este sandvişul, însă puţină lume ştie cum a apărut şi de unde îi vine numele.Sandvişurile existau cu mult timp înainte ca prezenţa lor să fie înregistrată. Cele mai vechi semnale despre combinaţia dintre felii de pâine şi umplutură între ele îşi au originea în anul 100 înainte de Cristos, când rabinul Hillel a combinat felii de matzo cu feliuţe de măr şi nuci pisate pentru a-l mânca cu ierburile amărui în timpul Postului Paştelui. Potrivit altor surse, istoria sandvişului porneşte de undeva din vremea romanilor, care mâncau o gustare asemănătoare, dar o numeau offula. Prima menţiune a cuvântului "sandwich" a fost făcuta în anul 1726, când un reporter a publicat un articol în Daily News despre John Montague, cel de-al patrulea conte de Sandwich. Contele, fiind un jucător împătimit, petrecea ore întregi la masa de joc şi singurele lucruri pe care le cerea erau băuturile spirtoase, apă, pâine, felii de brânză şi carne. Şi pentru că nu avea decât o mână liberă pentru a mânca, deoarece în cealaltă ţinea cărţile de joc, a pus carnea şi brânza între feliile de pâine. Ceilalţi jucători au văzut noua invenţie a contelui şi au cerut şi ei acelaşi fel de mâncare ca şi Sandwich. Sandwich-ul a devenit popular foarte repede în Marea Britanie, dar în Europa continentală şi-a dobândit celebritatea abia în secolul al XIX-lea. În 1827, o populară carte de bucate a timpurilor, „Instrucţiunile Domnişoarei Leslie pentru gătit” a publicat o reţetă de sandwich cu şuncă şi a introdus această reţetă în mod oficial în categoria de feluri de mâncare principale. Acest lucru a condus la adoptarea în masă a sandwich-urilor în Statele Unite ale Americii.
Sandvişul cu felii de pâine
Pâinea feliată a devenit o realitate după aproape 16 ani de efort al bijutierului american Otto Frederick Rohwedder. La numai cinci ani de la introducerea ei pe piaţă 80 la sută din populaţie o consuma. În 1915, Rohwedder lucra de trei ani la un dispozitiv care să felieze singur pâinea, dar a primit vestea că nu mai are de trăit mai mult de un an. Doi ani mai târziu, fiind încă în viaţă, a reuşit să definitiveze un prototip pentru feliatorul de pâine. În ianuarie 1928 reuşeşte să producă maşinăria la care lucra, şi care tăia şi împacheta pâinea, dar, din păcate s-au îndeplinit predicţiile doctorului şi în iunie Rohwedder a murit. Toasterul s-a produs prima dată de către McGraw Electric din Statele Unite, în 1926. Invenţia a fost însă a lui Charles Strite şi a patentat-o în 1919.
De la sandvişul armatei la cel al lui Elvis
Începând cu anii '20 părinţii au început să folosească sandvişurile pentru pacheţelele de mâncare ale copiilor, cea mai populară umplutură fiind şunca şi ouăle. Prima pâine albă feliată a fost comercializată în anii 1930 de către Wonder Bread (Pâinea Minunată). Sandvişul preferat în America este bineînţeles cel cu unt de arahide şi jeleu, creat de către soldaţii care luptau în cel de-al doilea Război Mondial. Aceştia au combinat pâinea, untul de arahide şi jeleul din raţiile lor. Acest tip de umplutură s-a răspandit în întreaga armată americană şi apoi ideea a fost transmisă şi familiilor de acasă.
Un alt sandviş la fel de cunoscut este favoritul lui Elvis Presley. Acesta conţinea unt de arahide prăjit şi bucăţi de banană. În ziua de astăzi, pentru realizarea sandvişurilor se pot folosi o gamă largă de tipuri de pâine (neagră, graham, secară etc), dar şi derivate din pâine precum tortilla, focaccia, matzo, pita şi multe altele.
Se pare ca fiecare cultură şi-a creat propria versiune de sandviş, acesta fiind ideal pentru valorificarea rămăşitelor şi drept masă în timpul călătoriilor.
