„Hî-hă, hăştia, ă, ăştia sunt daţi dracu´!”, spuse cu admiraţie Maldito, privind la feluca joasă, acum cât o nucă albă la orizont. Şi ei, doar puţin răsăriţi din apă, trebuie că abia dacă le-o fi apărut ălora în vederea ochilor.
Sălbatecul se gândi dacă piraţii l-ar cruţa. Se uită, pentru prima data după mult timp, la mâinile sale costelive, la burta lui suptă, îşi închipui cam cum arată cu laţele alea: decât să-l spele, mai bine l-ar omorî în pripă! Deci nu-l vor lua sclav.
Maldito nu avea încotro: trebuia anume să lupte, şi cam de unul singur, căci muierile... În afară de pumnalul răposatului Rossini, mai aveau balimezul bondoc, micul tun care le ţinea loc de ancoră încă din momentul fugii, nu putea fi tras pe punte!
Îl încărcase totuşi din timp cu iarbă de puşcă şi cu fiare de la mecanismul cârmei. Aşa cum încărcase şi arhebuza şi cele două pistoale ale contesei: gloanţele le scosese cu greu din catargele unde se înfipseseră la ultima întâlnire, norocoasă însă, cu piraţii…
Dar maurii aveau, desigur, tunurile acelea franţuzeşti, lungi ca nişte pipe de indian, sau tunuri double cherges care te loveau luuung, mult înainte să vezi cine trage în tine…
Sigur, piraţii îşi permiteau să-şi procure mereu, că tot e gratis, armele cele mai bune: atunci când capturau o navă nouă, îşi completau bateriile cu tunuri mai de ispravă, pe cele vechi aruncându-le apei.
Maldito reuşi să le explice femeilor încă ameţite de vânzoleala prin care trecuseră veste că, bine că scăpaseră, că acum le aştepta robia, poate şi moartea.
Piraţi mai cumsecade, ăia engleji, francezi ori americani, ofereau mai mult confort: te lăsau să alegi dacă vrei să le intri în echipaj şi să prazi sub steagul fărădelegii alături de ei (dar asta nu se punea şi la femei, care sunt galant eliberate, poisedate sau înecate, la noroc), sau să dansezi pe o scândură scoasă în afara navei, bine legat, împuns uşor cu sabia până te prăbuşeai în marea farfurie a mării în care rechini pofticioşi îşi făceau rugăciunea înainte de masă. Sigur, dacă erai nevolnic precum Maldito, nimereai anume la rechini, fără nicio alegere, aşa era drept.
De cele mai multe ori, echipajul luat captiv trecea la vâsle în locul sclavilor eliberaţi, care urcau alături de bandiţii eliberatori, pe punte, ba chiar şi dintre marinarii capturaţi alegeau unii meseria hoţească. Iar nava capturată completa mica flotă a piraţilor…
De asta piraţii „noştri” încercau să aducă, dacă se putea, cât mai puţine stricăciuni navei atacate şi cât mai puţine stricăciuni viitorilor posibil tovarăşi sau viitorilor vâslaşi. Băieţi buni! Faţă de mauri, desigur…
(va urma)
