Până săptămâna trecută, lumea era normală. Oamenii se certau, se iubeau, făceau cumpărături, se plângeau că nu au bani, ieşeau la iarbă verde, se vedeau cu prietenii, mă rog, toate lucrurile alea paradoxal-normale, pe care nu dăm doi bani!
Dar omenirea a înnebunit brusc pe la mijlocul săptămânii. Rând pe rând, redacţia a fost asediată de telefoane şi dacă vreodată şi-a imaginat vreunul dintre noi, ziariştii din „V.L.” că am avea vreo importanţă, credeţi-mă, nu ne-am mai dorit deloc lucrul acesta după ce toată lumea a dat iama să ne întrebe aceeaşi stupizenie, de dimineaţă până seara…
„A…?”
„Nu, dragă, ce? Crezi toate prostiile? Ai văzut vreo ştire, ţi-a zis asta vreun om întreg la cap?”. Am dezminţit toţi, rând pe rând, fiecare devenind pe neaşteptate „o cunoştinţă” a cuiva care murea de curiozitate.
Ne uitam unii la alţii, cunoştinţele, şi nu înţelegeam – dacă ar fi fost ştire, am fi putut face ceva în sensul acesta. Dacă ar fi fost vreo mondenitate, vreo bârfă de cea mai jegoasă speţă (deci senzaţională), ne-am fi bătut capul cu ea. Dar era doar un zvon lipsit de haz, o infecţie supra-comentată şi întrebată, o curiozitate morbidă, o bizarerie scârboasă: „A…? Hai, mă! N-a…?”.
Te rog, nu!
Este încă miercuri în clipa în care scriu acest material, iar isteria înfloreşte din cele mai neaşteptate locuri. Din când în când, îl mai auzi pe unul dintre noi urlând ca ciupit de animale rele: „NU, BĂ, E O TÂMPENIE! Nu a… nimeni!”.
Încercăm cu toţii să respirăm, unii le sugerează curioşilor că ştii, s-ar putea să se închidă combinatul, şomaj în masă, nenorocire, se duce Galaţiul de râpă, astea sunt lucruri grele, şi cică mai vine şi seceta. Ne epuizează însă nervos următorul urlet, aruncat din alt departament: „NU e adevărat!!!”.
Generalizat
Au mai fost cazuri în care omenirea a luat-o razna, în care obrazul s-a îngroşat ca talpa de la pantof, dar acolo interesul era, ca să zicem aşa, legitim: vorbeam despre un dictator sau despre un tiran. Dacă este să fim ipocriţi, o să bâţâim din cap şi o să zicem că nici atunci nu era normal să ne întrebăm în prostie, aşa cum vroiam ştiri despre activităţile din patul Mihaelei Rădulescu! Oameni buni, întrebam şi noi, şi tot globul, de pildă, deci nu puteam să fim nebuni cu toţii…
Get a life
Cum ziceam – am putea continua să facem shopping, putem să ne vedem de zvonistica amuzantă, de bârfele cu iz de transpiraţie de dormitor. Am putea să „get a life”, după cum îl îndemna, în „Sliver”, o Sharon Stone scârbită de chiar de supra-curiozitate pe William Baldwin.
Ne plac informaţiile, aglomeraţia, oamenii, ştirile, îi urâm pe nenorociţii de jurnalişti care uite ce mizerii scriu, nu…? Între timp, am putea să o întrebăm pe cunoştinţa noastră dacă este adevărat că „a…” sau am putea să cumpărăm ziarul, să ne plângem că dragă, numai despre violuri şi crime citesc în presa de azi, dar măcar de m-ar interesa. Mdea, păi cam la fel zic şi violatorii, că dacă îi interesa „…atunci, domnu’ judecător, mă purtam mai frumos”!
