Să ne amintim în acest mai că într-un alt mai, în 1877, era proclamată independenţa României…
Volumul colbuit „Din cărţi vechi/ pagini privitoare la istoria românilor”, găsit într-un raft de anticariat bucureştean, din care vom reproduce azi câteva pagini foarte interesante tocmai despre acea perioadă, este semnat de Scarlat Calimachi. Tomul a fost scos în 1946, la Editura „Universul”, în colecţia „Biblioteca istorică ”, şi conţine piese interesante – traducerea unor însemnări sau scrisori ale unor călători străini, printre care această relatare exactă şi impresionantă prin vizualitatea ei.
Scarlat Calimachi (1896 – 1975) a fost o personalitate controversată: jurnalist, eseist, prinţ, poet futurist, urmaş al unei importante familii boiereşti fanariote, dar şi… foarte vechi activist comunist, poreclit de aceea şi „Prinţul roşu”, a fost din 1948 şi liderul uniunii ziariştilor. În 1917, tânărul, anarhist pe atunci, participase în Finlanda la un miting la care vorbise şi Lenin - aşa a devenit bolşevic… Dar să ne întoarcem la 1877!
Când Pacificul răsuna la… Giurgiu!
Calimachi citează în volumul său o broşură, „Plevna, Le jour de la Reddition” („Plevna. Ziua capitulării”), tipărită în 1897, la Viena, de Cleon Rangabe, consulul general al Greciei la Bucureşti. Găsim aici relatarea despre o călătorie făcută în timpul războiului din 1877 de la Bucureşti la Plevna, cunoscuta redută turcească. Împreună cu un prieten, Rangabe a auzit la Giurgiu sunetul surd al bombardamentelor de peste Dunăre, sunete care i-au evocat ceva cu totul neaşteptat pentru noi:
„Am tăcut vreme îndelungată; mugetul îndepărtat se auzea necontenit. Stranie împreunare de gânduri, mi-am adus aminte, atunci, de o frumoasă noapte petrecută pe Sierra Nevada [din California], când auzeam cu plăcere sgomotul surd al valurilor oceanului Pacific, care se frângeau de stâncile coastei. Dar, astăzi valurile sunt de foc li stâncile sunt trupuri omeneşti”.
Rangabe avea să treacă în Bulgaria puţin înainte de deznodământ. Şi, pe unde trece, „fotografiază” în însemnările sale locuri şi oameni. Aflăm de pildă că la Nicopole prăvăliile erau deschise iar străzile erau pline de bulgari, români şi greci.
„De pe dealurile din apropiere, Turcoaicele urmăriau cu îngrijorare cele ce se petreceau în oraş”, soţii şi fii lor fiind poate de cealaltă parte, în oastea inamică, cea a semilunei, ele nu îndrăzneau să coboare… Era în iarna lui 1877, căci sunt pomeniţi doi soldaţi români răniţi la 30 decembrie.
Călătorii au trecut printr-un sat turcesc, distrus de foc, apoi printr-un sat cu populaţie amestecată, unde partea bulgărească era intactă, iar ce turcească, mistuită de foc. „Populaţia musulmană, care a putut să scape de masacru, a fugit numaidecât după ocuparea oraşului Nicopole. Bulgarii [civili] au pus stăpânire pe toate lucrurile părăsite de fugari şi au dat pradă flăcărilor toate locuinţele lor…”
O altă faţă a războiului, de aşteptat în astfel de vremuri. Ne-am obişnuit să vorbim însă doar despre sacrificiile soldaţilor voluntari români, iar ruşii, despre soldaţii lor căzuţi…
„De unde veniţi?” întreabă ei, ajunşi la Verbiţa, un ofiţer călare, care venea de pe front. „Dela Plevna. Am asistat la luptă”. Osman-paşa, comandantul trupelor turceşti din fortăreaţă, se predase: se încheia războiul. Cineva strigă atunci că vin prizonierii: „Un lung convoiu de Turci înainta încet spre Verbiţa între două şiruri de soldaţi români. În frunte mergeau doi paşi cu câţiva ofiţeri superiori, urmaţi de vitejii apărători ai Plevnei. Toţi erau trişti şi cu uniformele zdrenţuite. Aparţineau tuturor raselor asiatice: erau osmanlii albi şi Arabi. Au trecut prin faţa noastră fără să rostească un cuvânt. Câţiva dintre asistenţi au întors capul cuprinşi de milă. Soldaţii care îi întovărăşeau erau mândri că păziau Turci adevăraţi şi se purtau cu ei ” – cu multă duioşie. Deşi uciseseră la ordin şi ca să se apere mii de români…
Istoria unei predări
Osman Nuri Paşa (1832 – 1900) a primit după război titulatura de „Gazi” – adică veteran, viteaz, fiind un erou respectat şi azi în Turcia. Feldmareşalul (musir, în turcă), care condusese Plevna, rezistând mult timp asediului armatelor ruse şi române şi foamei blocadei, se predase. Colonelul Arion (Eraclie, artilerist decorat de ruşi cu Ordinul Vladimir) avea să povestească lui Rangabe şi prietenului său că Osman-paşa fusese rănit de un glonţ care-i străpunsese piciorul şi îi ucisese calul.
Colonelul a avut ocazia să ajungă în cabana în care comandantul turc se retrăsese, trimiţând mesaj românilor că se predă: „M’am dus atunci, împreună cu colonelul Cerkez (corect Cerchez, Mihail, cel căruia paşa i-a predat, simbolic, sabia - n.red.) şi întovărăşit de doi soldaţi în mijlocul duşmanilor, cari se uitau la noi cu nedumerire. Am ajuns la adăpostul unde era Osman pe care îl chinuia cumplit rana”.
Să nu te dai pe mâna doctorului duşmanului!
Urmează acum o scenă de umor negru: „I-am oferit serviciile chirurgilor noştri, dar numaidecât doctorul său protestă zicând: îl caut (adică „îl consult”, n.red) de douăzeci de ani şi nu voiu ceda, acum, nimănui onoarea să-l îngrijeaqscă…”
Arion apovestit şi ce le-a zis rănitul: „Am rezistat, ne spuse cu demnitate, cât mi-a permis omenia. M’am prăbuşit cu sabia în mână. Nu cer nimic pentru mine, dar doresc ca viteaza mea oştire, care a suferit atât de mult, să fie tratată cu omenie…”
Secvenţe de cineverite: biciul şi palma
Călătorul relatează şi alt paradox, după intrarea în Plevna cucerită: „Intrăm în oraş. Puţinii locuitori creştini, cari nu fugiseră, stau în faţa caselor, şi ne salută respectuoşi, părând, însă, mai mult miraţi, decât fericiţi, de sosirea noastră. Înotăm într-o mare de noroiu. Prăvăliile sunt unele închise, altele pustiile. Mai multe case par părăsite”.
„Într’un colţ, trec trei preoţi purtând icoane şi ramuri verzi; ceva mai departe, pe jumătate îngropat în noroiu, e cadavrul unui Arab. Doi soldaţi români trec, în acea clipă, pe lângă noi. Unul din ei îl loveşte cu piciorul. Colonelul Berindei l’a văzut: devine palid de mânie şi porunceşte camaradului său să-i dea patru palme…”
„În altă stradă: o familie de bulgari bocesc. Îi întrebăm de ce plâng. Drept răspuns, sărmanii oameni, ne arată o crâşmă vecină, care le aparţine şi pe care o devastează soldaţii ruşi şi români. Căpitanul G. coboară numaidecât de pe cal şi îi ia la goană cu biciul…”
Excelent reportaj! Dacă nu ar fi grafia uşor diferită, ai spune că a fost scria azi! Vom vedea într-un material viitor, din aceeaşi sursă minuţioasă, cum au sărbătorit militarii români victoria.
