Recentul studiu întreprins de Ipsos Research pentru Magazinul Progresiv, asupra incidenţei de consum şi asupra altor apucături ale românilor în ceea ce priveşte vinul, este interesant mai ales deoarece oferă o serie de date şi cifre pe care fiecare le poate interpreta cum vrea. În primul rând, să zicem că studiul s-a efectuat pe vreo 600 de respondenţi, telefonic, în oraşele mari. Asta setează oarecum fundalul, adică, dacă s-ar fi vizat segmentul rural, nici n-am putea vorbi de vin îmbuteliat.
“Vinul este una dintre băuturile alcoolice cele mai populare în rândul românilor. Totuşi, vinul îmbuteliat are o incidenţă de consum de 33 la sută în timp ce vinul produs în gospodărie ajunge la 51 de procente”.
Explicaţia acestui fapt ţine de specificul ţării noastre. Aproape orice familie de la ţară are (cu excepţia celor care stau în vârf de munte sau în alte zone improprii cultivării) o bucată de vie. Acest aspect este datorat fragmentării proprietăţilor prin retrocedare. Şi înainte de 1989 foarte multe gospodării din mediul rulal îşi împărţeau pământul cultivabil din curte astfel încât să conţină şi câteva rânduri de vie din care să producă vin pentru consum propriu.
Parte din cultură
Această situaţie nu a apărut din pricini metafizice, ci pentru că vinul este înrădăcinat în cultura noastră. Apoi, mai ales în anii ’80, vinul îmbuteliat devenise o trufanda, poate din pricina exporturilor masive, poate din alte pricini pe care nu le sondez acum. Asta când vinul vrac de cumpărat - “vinul de mat” cum se mai numeşte şi acum prin unele zone - nu era foarte prost.
Eu cred că românul n-a fost niciodată un mare cumpărător de vin, în parte pentru că întotdeauna a avut via sa (fie şi minusculă), fie vreo rudă de parazitat la ţară, şi nu în ultimul rând, din raţiuni de buget familial.
Probabil trend-ul va fi de micşorare a incidenţei de consum a vinului de ţară. Nu foarte accelerat, dar va exista. Unificarea proprietăţilor e una dintre raţiuni. Există locuri din ţara asta în care vii nobile de suprafaţă mică, aflate în proprietatea particulară (înţeleg prin asta că proprietarul e o persoană fizică) sunt tăiate pentru că proprietarul a arendat (sau a vândut) pământul vreunui boier pe stil nou - gen Porumboiu. Iar boierul n-are nevoie de vie. El are nevoie de rapiţă, porumb sau grâu.
Vinul de cramă
Dilema nu este vin de ţară vs vin îmbuteliat, din punct de vedere al calităţii, de ca şi cum “îmbuteliat” înseamnă bun, iar “vin de ţară” înseamnă rău.
Totuşi, vinul de ţară e paralel cu industria şi economia fiscalizată, iar producătorii de vin ar trebui să găsească metode prin care să cucerească acest segment de consumatori deloc de neglijat. Ar fi bine dintr-un motiv simplu: vinul de cramă este mai bun la gust decât cel de ţară. E făcut cu instalaţii moderne şi de către specialişti. Atât de simplu, fără alte teorii şi filosofii.
Acestea fiind spuse, eu unul sunt surprins de procentul relativ mare al incidenţei vinului îmbuteliat, surpindere moderată de amănuntul amintit în preambul (targetul studiului fiind oraşele mari).
Nu pot să cred că în ţara în care în aproape fiecare coş de cumpărături o să vezi salam şi parizer la 10 lei kilogramul, lumea chiar moare de grija sulfiţilor din vin. Sigur că există şi nişa consumatorului ortodox alimentar, dar n-aş zice că e foarte mare în realitate. Preţul e problema, să fim serioşi.
Dacă producătorul român ar putea pune pe piaţă un vin decent, fără defecte şi la un preţ mult mai mic decât acel 19,5 lei, statistic desprins din studiu, cred cu fermitate că incidenţa consumului de vin îmbuteliat ar creşte.
Preţul – cel mai important criteriu
Observ că limita preţului vinului la restaurant, în viziunea respondenţilor, este de 35 de lei. Mai observ că există o incidenţă mare a consumului de “vinul casei”. Cele două informaţii trebuie puse în relaţie. Tot preţul este liantul. Când o “fată în iarbă” sau un Castel Huniade costă cel puţin 45 de lei (versus 13-15 lei preţ de listă cu tva) e firesc ca oamenii să se îndrepte spre soluţii mai ieftine. Important e, zic eu, că în ciuda vrăşmăşiei pieţei se încăpăţânează să bea vin.
De această limitare a consumului sunt vinovaţi tocmai cei care ar trebui să beneficieze cel mai mult: cârciumarii. Adaosul la vin din restaurantele noastre este descurajator de mare. Vinul casei este mult mai ieftin la aceeaşi cantitate. De multe ori vorbim de 20-30 de lei pe litru! Dar cârciumarul încurajează în mod voit acest segment, mai ales pentru că are cel mai mare profit: cumpără în condiţii de obscură legalitate vinul de te miri unde şi ţi-l vinde cu un adaos de 400-500 la sută.
În atare condiţiuni, e total normal ca principalul impediment în rândul consumatorilor de vin să fie preţul. Asta o spun de ani de zile, nu e o descoperire epocală. Şi la fel de normal e ca locul de consum să fie acasă.
Că vinul e preferat de cei peste 30 de ani, nu cred că e ceva în neregulă. Vinul e pentru oameni mai aşezaţi, nu e ca o bere pe care poţi s-o bei oriunde, oricând, direct din sticlă. O ironie apare şi atunci când vorbim de struguri. Dacă ne uităm la cei care sunt pe primele locuri în materie de notorietate vom constata că pe un grafic al calităţii lucrurile stau aproape pe dos.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
