(Pentru a CITI PRIMA PARTE, CLICK AICI)
Regret încă o dată că vă supun unui asemenea supliciu, acela de a parcurge în două zile o tabletă lipsită de importanţă. Mă apucasem ieri să cotrobăiesc după niscaiva concluzii la marginea festivalului de rock şi am ajuns la punctul 2, fix în momentul divinizării celor nouăzeci şi ceva de minute petrecute pe iarba mâncată de soare a stadionului Dunărea în faţa inegalabilului Ian Anderson. Cinstit, dacă aş fi ratat regalul omului-orchestră al legendarei trupe Jethro Tull (şi, iertaţi-mă că fac abuz de epitete, unele se află chiar la ieşirea din garanţie!), probabil că m-aş fi rostogolit şi mai incult pe lumea ailaltă. În ciuda vremii nepermis de reci pentru a doua jumătate a lunii iunie, cu probabilitate crescută de precipitaţii, aveam impresia că m-a dus viitura culturală pe alte meridiane. Brusc, nu mai existau câini maidanezi, nici bormaşini degrabă întreprinzătoare (îl salut în chip eufemistic pe bivolul care împlineşte o săptămână de când sfredeleşte pereţii blocului în care locuiesc, fix în orele de repaus), cerşetori care merg la două capete - ori se căpătuiesc cu ceva, ori îţi consultă pe propria răspundere buzunarele... Nici garajele de Ev Mediu nu se mai zăreau, fumul de la combinat oricum fusese inhalat de Năstase şi Tony Blair, mă trezeam într-o capitală europeană. Se auzea muzică de cea mai înaltă calitate exact la poarta la care, în toamna lui 1988, Profir executa un 11 metri istoric, de 1-0 cu Juventus Torino. Legătura cu fotbalul este forţată, îmi asum patima, dar judecând ulterior, la rece, e singurul element care poate face legătura terestră (hm, şi pe cea geografică) între spectacolul uimitor al neastâmpăratului Anderson şi cenuşiul cultivat în Oraşul Roşu după lovitura de stat din decembrie ’89. Or boierul Ian mi se pare că l-a întrecut în celebritate - şi pe bună dreptate - pe Dino Zoff.
3. Altfel, am văzut numai oameni frumoşi la festivalul de rock, mă refer la frumuseţea intelectului pentru că aspectul fizic e relativ. Mă bucur că am zărit mulţi tineri, vârfurile generaţiei care-i adulează pe Salam şi Guţă, fredonând după Dan Andrei Aldea. Sunt foarte optimist, Galaţiul nu produce numai haldă de zgură.
