Cine intră în atelierele de restaurare ale Muzeului Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos simte că a pășit printr-o poartă a timpului. Chipurile sfinților din icoane îl privesc peste secole, iar cărți și documente străvechi îi stau deschise în față, așa cum vor fi stat cândva în fața domnitorilor și cărturarilor, prin străduința cărora au ieșit de sub teascul tiparnițelor.
Într-o bună măsură, ”miracolul” păstrării acestui tezaur spiritual și cultural s-a împlinit prin munca de restaurare a pieselor din patrimoniul Arhiepiscopiei Dunării de Jos realizată în atelierele muzeului eparhial. De aproape zece ani, la inițiativa ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, a fost demarată o intensă activitate de recuperare și conservare a acestui patrimoniu, piesele cele mai reprezentative regăsindu-se în cadrul expoziției permanente a muzeului eparhial.
”În perioada premergătoare deschiderii Muzeului Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos - adăpostit în clădirea emblematică a Palatului Episcopal și unul dintre simbolurile importante ale Galațiului – atelierele de restaurare au funcționat la sediul Arhiepiscopiei; aici primele piese au primit îngrijirea necesară pentru a mai dăinui încă cel puțin două, trei sute de ani cât aveau deja când au intrat în acest proces de conservare adecvată. Începând din 2014, atelierele funcționează într-o clădire anexă a Muzeului, ce include și un spațiu expozițional și depozitul de icoane al muzeului. Desigur, și activitatea acestor ateliere a evoluat, atât prin numărul de restauratori, dar și prin complexitatea lucrărilor”, ne-a explicat pr. Cosmin Ilie, coordonator al activității Muzeului eparhial.
”Odoare cerești”
În ”sala voievozilor” ne întâmpină chipul Arhanghelului Mihail, înfățișat în icoana ce a străbătut mai bine de trei secole de istorie. Zugrăvit în veșminte militare, cu aripile desfăcute, arhanghelul ține într-o mână sabia, iar în cealaltă balanța cu care se vor cântări viețile oamenilor la Judecata de Apoi... E cea mai veche icoană din patrimoniul Muzeului eparhial, zugrăvită în 1711 și provenind de la Biserica Greacă din Brăila.
Cu sabia ridicată, arhanghelul pare că păzește și cea mai veche carte aflată în patrimoniul muzeului, expusă alături, un tratat de teologie al Sfântului Dionisie Areopagitul, tipărit în 1538!
De la înălțimea istoriei, asupra noastră încă veghează domnitorii Moldovei și Țării Românești – Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu – iar moștenirea lor este alături de noi, palpabilă: icoane cu care au fost înzestrate bisericile, dar și cărți bisericești și de învățătură creștină, oferite credincioșilor ”nu ca lucru pământesc, ci ca odor ceresc”.
Și, într-adevăr, există, poate, o cale a Domnului hărăzită și acestor ”odoare” din patrimoniul Muzeului eparhial. Multe dintre icoanele expuse provin din bisericile care au suferit tot felul de vitregii de-a lungul timpului, de la incendii sau cutremure până la a fi de-a dreptul dărâmate cu buldozerul... Dar în ciuda acestor încercări, prin grija preoților, a credincioșilor care le-au salvat de la pieire, regăsim acum această moștenire în sălile muzeului. Icoane, odoare bisericești, cărți de cult, toate sunt acum păstrate, ocrotite și prezentate publicului prin strădania Muzeului eparhial al Dunării de Jos.
Icoanele altor vremuri
În atelierul/laboratorul de restaurare îi întâlnim pe Elena Panainte, Marian Haivaniuc și Georges Vîrgolici. Pe masa de lucru sunt două icoane alese din depozitul muzeului și care, în urma analizei făcute de o comisie de specialiști din cadrul instituției, vor urma procesul de restaurare.
”Un bun restaurator, în primul rând, trebuie să aibă răbdare - este esențială - pentru a urma fiecare etapă în parte, să <<nu ardă pașii>>, dar e nevoie și de un simț artistic pentru a putea interveni acolo unde este necesar din punct de vedere cromatic. În același timp, restauratorul trebuie să știe precis unde să pună pensula și cât să o pună. Dacă artistul plastic are libertatea de a se manifesta cum dorește pe pânza lui, pe lucrarea sa artistică, noi nu trebuie să intervenim foarte mult asupra lucrării originale. Ce facem noi nu trebuie să afecteze în niciun fel lucrarea, în felul în care a gândit-o artistul. Restauratorul trebuie să meargă pe minima intervenție din acest punct de vedere, iar materialele folosite trebuie să fie cât mai apropiate de cele utilizate inițial”, ne explică Marian Haivaniuc.
Metamorfoza icoanelor care ies la lumină de sub vălul de fum, depuneri de tot felul, chipurile ce-și recapătă strălucirea și culoarea inițială, chiar detaliile istorice privind o anumită lucrare sunt întotdeauna impresionante pentru cel care face restaurarea.
”E în primul rând dorința de a salva aceste lucrări. Când vine o icoană pe masa de restaurare și este foarte degradată sau nu se mai vede aproape nimic, simți și tu că trebuie să faci ceva pentru a salva ceva în care s-a pus atâta suflet. Pe mine, de exemplu, cel mai mult m-a impresionat o icoană lipovenească cu Maica Domnului, mi-a fost foarte dragă, dar când a venit la noi suportul era ruptă în două, pictura era foarte degradată, a fost nevoie de mult efort pentru a o readuce la viață. Dar, când ducem la bun sfârșit o astfel de sarcină, bucuria noastră e foarte mare. Nu mă văd făcând altceva decât de a restaura aceste icoane!”, ne spune la rândul ei Elena Panainte.
Restauratorii au la dispoziție un ”arsenal” special de substanțe de recondiționare, dar un aliat important este și... calculatorul, în care sunt păstrate datele despre evoluția lucrării de restaurare.
”Pentru fiecare lucrare se întocmește un dosar, cu etapele de restaurare - consolidarea picturii, curățarea, chituirea lacunelor, cum se face integrarea cromatică etc. - cu fișe descriptive și procedeele folosite. În medie, o lucrare presupune până la 20 de operațiuni, iar toate presupun tehnici aproape chirurgicale. Dar având toate aceste date, se poate vedea cum totul s-a reîmprospătat și icoana este readusă la viață”, ne explică Georges Vîrgolici.
La o singură lucrare de restaurare se poate lucra și luni de zile. Pe de altă parte, recuperarea unei astfel de piese este echivalentă cu recuperarea unui fragment din istoria creștină a acestor locuri.
Cărți de credință și învățătură
Nu se poate concepe viață spirituală la Dunărea de Jos fără cărțile bisericești care, de-a lungul timpului, și-au lăsat amprenta spirituală asupra comunităților creștine. Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), Îndreptarea Legii (Târgovişte, 1652), Biblia lui Şerban Cantacuzino (București, 1688), Sfânta Evanghelie, îngrijită de Petru Movilă (1636), Sfintele Liturghii, tipărită în timpul lui Constantin Mavrocordat (București, 1741) sunt doar câteva dintre cărțile cele mai prețioase aflate în colecția de peste 2.000 de volume a Muzeului eparhial.
În atelierul de restaurare a cărților, Paula Gânju și Valerica Chitic readuc la viața noi și noi cărți din patrimoniul muzeului.
”Aici avem în lucru o Cazanie de la 1768. În general, cartea românească veche este cartea folosită în cultul religios. Și, ca multe alte cărți religioase, și această carte a fost plină de depuneri de ceară, fum și alte impurități. În momentul în care s-a hotărât restaurarea cărții, primele lucruri care se fac la ea sunt dezinsecția, desprăfuirea, dar și fotografiile martor, pentru a se vedea exact cum arăta cartea în momentul prezentării la laborator. Se ține un <<jurnal>>, cu descrierea amănunțită – cartea se desface filă cu filă și toate elementele întâlnite sunt consemnate”, ne spune Paula Gânju.
Restauratorii de cărți se pot confrunta cu tot felul de situații, când, de exemplu, cărți vechi au fost lipite, la un moment dat, cu bandă adezivă – scotch sau ”recondiționate” cu hârtie neadecvată. Există, însă, și surprize mai interesante, când se descoperă că o carte a avut mai multe coperți sau că undeva în interior se aflau însemnări ale celor care le-au deținut cândva.
”S-a întâmplat să găsim sub forzaț niște înscrisuri – le-am dezlipit, le-am restaurat și le-am atașat la carte. Aceste informații nu le putem arunca, pentru că atestă pe unde a umblat cartea sau când a fost făcută. Sau pot conține date prețioase pentru o eventuală cercetare istorică”, ni se explică.
Fie că e vorba de curățarea umedă a paginilor de carte, de consolidarea ulterioară a paginilor cu hârtie japoneză și îndepărtarea surplusului de material, totul se face la masa de lucru, sub lumina translucidă a lămpilor, cu penseta și bisturiul, ca într-o sală... de chirurgie.
”Uneori chiar putem vorbi de veritabile <<operații>>, când la o pagină se lucrează fragment cu fragment, uneori chiar și o zi întreagă! Dar trebuie, cu răbdare, să luăm fragment cu fragment, pagină cu pagină, până la parcurgerea tuturor etapelor de restaurare a cărții, chiar dacă acest lucru ne ia și luni de zile. Sunt prea prețioase pentru a nu depune toate eforturile pentru a le recupera – sunt moștenirea noastră istorică și culturală”, ne spune, la rândul ei, Valerica Chitic.
Deși e vorba în primul rând de valoarea lor spirituală, vechile cărți bisericești au avut și au inclusiv o valoare materială foarte mare. Pe timpuri, doar persoanele înstărite își permiteau să ofere, drept danie către lăcașele de cult cărți bisericești. O astfel de carte putea să coste la vremea respectivă aproape cât valoarea unei case! Și acesta este un motiv pentru care, cel mai adesea, domnitorii erau cei care se îngrijeau nu doar de ctitorirea unor lăcașe de cult, dar și de înzestrarea acestora cu cărțile trebuincioase pentru ținerea slujbelor.
Desigur, de la momentul tipăririi, acum câteva secole, până în prezent, ca o carte să-și recapete foșnetul de altădată, este cale lungă, iar restauratorii sunt cei care ştiu cum şi pot să o parcurgă.
Istorie în epoca informatizării
Prin mâinile restauratorilor de la Muzeul eparhial au trecut peste 150 de obiecte din colecțiile Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
”Pe lângă aceste eforturi de păstrare, de conservare și restaurare a obiectelor din colecțiile muzeului, depunem eforturi pentru a finaliza un proiect de digitalizare a acestor colecții. Pentru asta este nevoie de niște scanere speciale, astfel încât, de exemplu, în momentul restaurării unui volum să obținem și o copie a lui în format digital. Un astfel de sistem ar permite accesul la conținutul acesteia, dar totodată ar putea fi asigurată o conservare a volumelor fără a fi expuse unor eventuali factori care să le degradeze”, ne-a explicat pr. Cosmin Ilie.
Ani de zile pentru formarea unui restaurator
Formarea unui restaurator este un proces care poate dura și ani de zile, ne-a explicat pr. Cosmin Ilie, din cadrul Muzeului eparhial:
”Ideal ar fi ca formarea unui restaurator să înceapă încă din liceu, și aici mă gândesc la Liceele de Artă, dar și la secția de Patrimoniu din cadrul seminarelor. Un exemplu avem aici, la Galați, unde în cadrul Seminarului funcționează o secție de Patrimoniu, iar elevii care își doresc să meargă pe această cale a restaurării vin pentru orele de practică la Muzeu. După liceu, desigur, ar urma o facultate de profil. Poate fi vorba atât de facultățile laice, cât și de facultățile de teologie din țară. Și noi, la Universitatea <<Dunărea de Jos>> din Galați, avem o secție de Artă Sacră în cadrul departamentului de Teologie, studenții, de asemenea, fac practică la noi și mai apoi sunt cursurile de formare organizate de Ministerul Culturii și centrul de formare al Patriarhiei Române”.
