Şapte ani la Leagănul de Copii din Galaţi
A fost odată ca Totdeauna...un copil frumos ca un fluture. Sau...(invers, însă la fel de miraculos)...un fluture frumos ca un copil. Un alt fel de făt-frumos, pot să zic. Nu din tei, nu din lacrimă, nu din întâmplare...ci, pur şi simplu, din voinţa lui Dumnezeu. Şi nu un fluture de ivoriu, de diamant, de inox, de platină...ci din carne şi oase, adică biodegradabil, cum îi stă bine celui care ştie de unde vine şi unde pleacă Veşnicia. Şi n-a apucat nici măcar să înveţe zborul, nici măcar să-şi dea sama că există. Nici măcar să-şi încerce aripile până Nicăieri şi înapoi. Abia trecuse prin prima moleculă de aer când părinţii l-au abandonat. Exact aşa l-au zvârlit: în primele scutece, după primul lapte, după primul scâncet...înainte de-a pricepe să rostească două dintre cele mai tulburătoare cuvinte universale: mamă şi tată. Dar...(şi ce dar!)...Cel de Sus nu l-a lăsat să moară pe jos. Nu l-a uitat în cruda indiferenţă a realităţii. Astfel, băiatul-fluture zămislit în Tecuci ajunge la un Leagăn de copii din Galaţi. Aici, glasurile altor mame l-au ajutat să crească, să meargă, să vorbească, să numere viaţa. Aici a deschis, cu adevărat, ochii spre Cer. Şi tot aici a ascultat cântecul de leagăn şi de nani-nani, descântecul fabulos de Sănătate şi Iubire. Aici, fiu-frumosul a stat până la şapte ani. Şi a descoperit că printre pământeni mai sunt şi oameni. Şi suflete care rezonează la porunca şi la percuţia Divină, la strigătul şi la rugăciunea Viului, la nădăjduirea continuă şi la chemarea întru salvare şi apărare de Taine, toate acestea constituind, pe lângă mituri laice şi religioase, tot atâtea repere/simboluri fundamentale în pe/trecerea fiecăruia pe Pământ.
Părinţi de plasament, trei şcoli generale şi un seminar teologic
La şapte ani, acestui băieţaş îi surâde zâna norocului. O familie gălăţeană îl ia în plasament, unde locuieşte şi în prezent. Nu sare din soartă. Nu părăseşte karma. Se pune cu mintea şi cu sufletul pe Carte. Nu cu burta, cum se laudă alţii. Învaţă şi visează. Trei şcoli generale învaţă. Un an la Şcoala 8 şi un an la Şcoala 22. Şi şase ani la Şcoala 5. Acestea sunt condiţiile, posibilităţile. El nu vine din perine de puf. Nu vine din rai. Vine din precaritate. Dar ştie să înveţe. Învaţă să înveţe, adicătelea. Şi nu se plânge că-i greu. Chiar dacă i-au lipsit mângâierile mâinilor de mamă, înţelepciunea ochilor de tată, căldura copilăriei alături de părinţi şi de fraţi naturali, jucăriile şi năzdrăvăniile...învaţă şi visează să se facă Preot. Preot care slujeşte-n biserică, dar şi propovăduitor şi apărător al unui ideal. Apostol al Liniştii şi al Păcii, al Curăţeniei morale, al Candorii sufleteşti. Şi nu se dă bătut. Şi citeşte şi aşează-n firidele memoriei cele mai frumoase poezii şi ziceri despre mamă şi tată. Şi-l aud: „Ce linişte umblă pe câmp, ce frumos/ începe o lună/ să vină acasă, rotundă, pe jos,/ cu mama-mpreună!/ Căci mama-i plecată s-aducă la cai/ de sete şi foame,/ şi nouă s-aducă o gură de rai,/ o poală cu poame!/ Noi stăm, aşteptăm şi visăm în culcuş/ cărarea bătrână,/ pe unde începe să vină, acuş,/ cu luna de mână!/ Şi caii aşteaptă, căci tata s-a dus/ departe-departe,/ cu ochii albaştri, pe jos şi pe sus,/ cum scrie la Carte!/ Iar fratele mătură-n curte şi-n drum,/ căci el este mare,/ să-i fie curat fiecărui Acum,/ curat până-n zare!/ Surorile pun dumitriţe-n odăi,/ gutui. Şi lumină/ în candelă. Luna pe dealuri şi văi/ începe să vină!/ Ieşim toţi la poartă, cu ochi numai dor./ Şi lacrimi s-adună/ în suflet şi-n păsări şi-n ochi cailor!/...Ce singură lună!”...Aşa-l aud. Aşa-l cred. Şi-l şi ascult. Mai ales că, între anii 2009 şi 2013, fără sfatul nimănui, numai cu dorinţa-i inexorabilă de a rămâne pe altarul cumsecădeniei divine, acumulează patru ani de pildă şi cultură la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galaţi. Şi ţinteşte mai sus. Fiindcă are arc. De Făt-frumos. De triumf. Şi săgeţi. Săgeţi defensive. Şi muiate-n mir. Şi-n mirodenii.
O săgeată a nimerit la Iaşi
E o plăcere spirituală şi o curiozitate omenească indiscutabilă când stau de dor şi de vorbă cu flăcăul student. Pentru că una dintre săgeţile sale a nimerit la Iaşi, exact în epicentrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, acest dogmatist şi membru titular al Academiei Române fiind considerat Patriarhul Teologiei Româneşti. Surprizele se ţin lanţ şi-s nemaipomenite. Îmbrăcat mereu în cămaşă albă, mereu purtând pantalon negru, dar şi zâmbet subtil şi cuceritor, şi nutrind eleganţa/distincţia unui dezirabil efeb, tânărul mă duce şi mă aduce, mă trimite şi mă cheamă, mă înfăşoară şi mă desfăşoară prin ne/cunoscutul duh şi văzduh al vieţii de învăţăcel într-ale Bisericii şi Religiei Universale, aici, în Capitala Culturii Moldave, picior de plai sfinţit şi tămăduitor. Cuvânt cu cuvânt şi punct cu punct, delicatul fluture alb-negru (tocmai promovat într-al treilea an al Teologiei ieşene, singurul gălăţean în această ipostază) mă dăscăleşte şi mă familiarizează cu tot ce însemnează cercetarea structurală a oamenilor, cu tot ce se poate deprinde în organizarea/aranjarea ideilor pentru predică. Altfel, junele teolog mă pune la curent continuu cu Vechiul Testament, cu Noul Testament, cu dogmatica şi catihetica, omiletica şi misiologia, ecumenismul şi apologetica, dar şi cu Viaţa şi Moartea. Şi-mi mărturiseşte că admiră Tatăl Nostru în variantă biblică, dar şi-n variantă poetică. Şi-l ascult: „Tata nu a rămas singur. Tata a rămas cu ochii albaştri. A rămas acolo, pe prispă, cu şarpele casei, cu amintirea Mamei în fiecare ceas. Tata nu tace singur. Tata are fotografia Mamei, hainele de mire, icoana purtătorului de biruinţă, inimă uriaşă şi obraz subţire. Tata nu plânge singur. Plânge cu toată iarba din deal şi din vale, povesteşte cântece la păsări şi pune pe foc lacrimi catedrale. Tata umblă singur prin singurătate. Tata ninge şi plouă prin grădină, ascute gândul şi coasa, taie pelinul, şi face lumină. Tata nu doarme singur. Doarme cu povestea unui om adevărat. Tata, de fapt, nici nu doarme. Visează cum trece Mama prin sat. Tata nu vorbeşte singur. Tata este şi al tău. Vorbeşte şi cu Mama ta. Şi cu Mama lui. Vorbeşte cu de/multul. Cu de/puţinul. Tatăl Nostru este Ceva/Cineva. Nu alt ceva. Nu alt cineva.”
Moarte fără păcat şi păcat fără moarte
Îl rog să-mi spună câteva cuvinte despre Viaţă. Şi-mi spune: „Viaţa este efectul Iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea din Iubire şi pentru Iubire. Iar Creaţia trebuie să se împărtăşească din Comuniunea Treimică a lui Dumnezeu.”
Despre păcat, despre ispită, despre demon şi despre purificare, studentul îmi sugerează corect: „Doar am auzit: nu lua mărul întins prima dată, fiindcă o să mai ceri, o să mai vrei! Şi nu e uşor să duci în spate păcatul! Şi n-o să se poată mulţumi şarpele numai cu mărul următor!// Doar am auzit: lasă frunza dincoace de toamnă, fiindcă se scutură şi o să-ţi fie al naibii de dor! O să plângi în pumni, ca o doamnă mereu ispitită de alt măr următor!// Doar am auzit: nu te juca de-a focul prin paradis, fiindcă purificarea infernală arde orice măr, mai ales mărul interzis, iar Hades şi Persefona poartă zâmbete de gală!// Doar am auzit: ia şarpele şi taie-i gâtul, zvârle-l înainte, hăt înainte, foarte departe, să vadă şi el – înţeleptul şi urâtul – ce înseamnă moarte fără păcat şi păcat fără moarte!// Doar am auzit: dacă tot ai muşcat mărul dintâi, mulţumeşte-te, nu mai râvni al măr, fiindcă şarpele de apucă de călcâi...şi o să plângi în pumn şi într-adevăr!//...Dar nu am înţeles, ori nu am vrut să înţeleg – mi s-a părut ori chiar mi-a fost mai uşor: nici un măr nu a rămas întreg...şi, totuşi, există mărul următor!”...Deştept şi simpatic student! Şi cu minte Acolo şi Aici! Şi cuminte! Din punctul lui de vedere, şi al sfinţilor Părinţi, după moarte se continuă lucrarea Desăvârşirii. Raiul nu este un Spaţiu, ci o Stare. Şi viaţa-i o Stare. Şi moartea-i o Stare. Şi iată câteva prolegomene despre Stare: „Chiar aşa: muriră caii. Chiar aşa: muriră câinii./ Umbra lor nu mai păzeşte. Umbra lor nu mai câştigă./ Tata tace toată ziua. Toată viaţa lor prin mâini-i/ trece-un fel de plâns, un fel de cerere la cer, cu frică.// Tropotul se mai aude. Orizontul sângerează/ în imaginea lui tata, sub lumina din copite./ Vede-n coasă cavalcada, bate lacrimă şi rază,/ măcar ele să rămână sincere şi ascuţite.// Şi lătratul se aude negreşit în amintire.../ Tata-i bucuros în şoaptă, şterge fruntea de sudoare,/ ochii lui albaştri-s două ceruri într-o logodire:/ deal înalt şi vale lungă, deal râvnit şi vale mare!// Chiar acum se-ntâmplă calul, câinele acum se-ntâmplă:/ viaţa pare mai frumoasă când nu ne ferim de moarte./ Tata linişteşte coasa, stă cu degetul la tâmplă,/ toată noaptea, până zorii îl dau jos (frumos) din Carte.// Îşi măsoară-ncet ograda şi încumetă o cruce,/ spune-n minte Tatăl Nostru, crezi că n-are nici o frică,/ dă vro două vorbe Mamei, umblă-n traistă ş-apoi duce/ în grădină, pentru câine, un crâmpei de mămăligă.// Şi la cal un fir de iarbă de sub luna tămâioasă,/ la copii un semn de Carte şi Porunci, să nu greşească,/ şi bineţe cu sfială zvârle şarpelui de casă,/ ronţăie firimitura iertăciunii dintr-o pască.// Tropotul se mai aude. Şi lătratul se aude./ Tata, cum donează lacrimi pentru sănătatea pâinii./ Orizontul sângerează: cad prea multe stele crude.../ şi aşa muriră caii, şi aşa muriră câinii!”...
Numai slavă Cuvântului cu Centru peste Tot
Studentul-fluture alb-negru merge pe lângă biserică. Încerc să-i desluşesc şi să-i înţeleg toate gândurile de om cu imaginaţie luxuriantă, însă şi cu modestie pe măsura preceptelor sale. În fiecare clipă, simpaticul efeb consideră că tot ce are şi tot ce primeşte în continuare nu este altceva decât Ofrandă Divină. Trebuie să fiu sincer şi să mărturisesc: până l-am întâlnit, n-am ştiut că există o Definiţie a Crucii. Tânărul aspirant la un loc în Catedrala Păcii şi Iubirii Eterne mă trimite-n cărţile teologilor Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz. Deschid, citesc şi mă minunez: „Crucea reprezintă Înălţimea şi Adâncimea şi Lăţimea Dragostei lui Dumnezeu. Prin Răstignire se întemeiază Biserica în mod nevăzut. Iar prin Pogorârea Duhului Sfânt se întemeiază Biserica în mod văzut.”...Şi câte şi mai câte minunăţii aflu-n câteva ore de vorbă cu discipolul Apostolilor, cu adeptul Mântuirii prin Sacrificiu! Aflu că Mariologia se ocupă Adevărul despre Maica Domnului! Aflu că, prin Ea, Hristos ia trup, că firea omenească se naşte cu firea dumnezeiască şi că Iisus este Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat!...Şi, tot aşa, mă convinge că Iertarea-i efectul Iubirii! Că Iertarea cere şi Uitarea răului făcut, uitarea Păcatului! Iadu-i goliciunea din om, iar ştergerea greşelilor nu-i altceva decât deschiderea drumului spre Iubire şi Lumină!...Şi, dacă Decalogul din Vechiul Testament este completat cu Fericirile din Noul Testament, dacă-i fericit numai cel care se simte fericit, dacă-i credincios numai cel care nu-l pune pe Iisus în ecuaţie, dacă Alfa şi Omega se găsesc în toate punctele cardinale ale fiecărei Clipe, n-am decât să mă umplu definitiv cu admirare şi consideraţiune şi gratitudine faţă de convivul/contemporanul meu Ucenic al Teologiei din Iaşi, faţă de acest fluture-student şi conservator al Ideii că Dumnezeu este Cuvântul cu Centru peste Tot!...Şi, chiar dacă a fost abandonat încă din faşă, dragul meu mărturisit şi mărturisitor îi iubeşte foarte mult pe cei părinţi...pe cei sfinţi şi pe cei laici părinţi! Uite-aşa: „Mă uit cum vin şi merg pe aer sfinţii,/ şi-n ochii mei nu cred c-or să încapă.../ zic sărut-mâna lor vindecătoare!/...Ei trec, se duc să meargă şi pe apă,/ ei trec, se duc departe, să-mi aducă/ vorbă de duh, cuvânt de rugăciune,/ ei trec, se duc înspre frumos-răsare/ şi se întorc dinspre frumos-apune,/ aşa, cuminţi, cu minţi, încet, de parcă/ nici n-au plecat...şi n-au cum să se-ntoarcă!// Văz duhul lor cum freamătă văzduhul,/ ca nişte păsări veşnice, de ceară,/ nu (se) aud, însă-nţeleg din chipuri/ că nu-s fantome şi nu vin să ceară/ nici loc de veci, nici bună-cuvântare,/ nici pat, nici masă, nici un fel de-aminte,/ ei sunt părinţii tăi ş-ai mei ş-ai noştri,/ ei au şi înapoi şi înainte,/ ei au de toate: vreme, timp şi vise.../ şi vin la noi, cu braţele deschise!//...Nu?...Sigur că da!...
Are douăzeci şi unu de ani. În timpul vacanţelor, prin grija preotului-paroh Mitică Luca şi a preotului Constantin Filimon, uceniceşte la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Ţiglina IV. A fost odată ca...Totdeauna. Şi va fi. Fiindcă, pentru el, nu există Niciodată. Eu cam atât am avut de spus şi de scris despre tânărul Meluţă Amiresei, student la Facultatea de Teologie din Iaşi!
Foto Marius Negri
