Pelerini gălăţeni în Ţara Sfântă (I): Cum a deschis Sf. Prooroc Ilie calea unui sfânt român în Pustiul Iudeii

Pelerini gălăţeni în Ţara Sfântă (I): Cum a deschis Sf. Prooroc Ilie calea unui sfânt român în Pustiul Iudeii
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

În asprimea deşertului din valea Wadi Qelt, la Mănăstirea Hozeva vin pe urmele sihaştrilor pelerini din întreaga lume * În acest loc se află peştera în care şi-a găsit adăpost Sf. Prooroc Ilie, dar a fost loc de rugăciune şi pentru Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana * Sf. Ioan Iacob de la Neamţ – „Hozevitul”, smerit şi milostiv, dar şi mare cărturar şi vindecător


Acolo, în Pustiul Iudeii, printre povârnişurile calcinate de soare, cu greu îţi vine a crede că poate vieţui ceva. Râpele sunt abrupte, pietrele mocnesc sub picioare precum tăciunii, iar puţinul strat de nisip şi ierburi gălbui se întinde peste prăpăstii ca un giulgiu fierbinte prevestitor de nenorociri. E Wadi Qelt, „Valea umbrei morţii” de care amintea în psaltirile sale regele David, unind ca o uriaşă cicatrice Ierusalimul de Ierihonul cel cu zidurile dărâmate lângă malul Iordanului.

Ai spune că aici pustiul e a toate stăpânitor, dar nici nu am apucat să punem bine piciorul pe coastele scorojite, că din pulberea deşertului au şi apărut lângă noi câţiva beduini înfăşuraţi în haine sărăcăcioase şi „keffiyef” în jurul capului, îndemnându-ne fie să cumpărăm eşarfe sau răcoritoare, fie să suim pentru câţiva dolari în spinarea măgăruşilor ce-şi câştigă, săracii, traiul cărând printre râpele abrupte pelerinii mai slabi de înger sau şubrezi de picioare.

Cu sau fără ajutorul beduinilor, pelerinii vor să ajungă la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, ascunsă încă privirilor în valea umbrelor. Fiecare merge cum poate. Mai repede, mai încet, singur sau cu alţii, iar poteca ce şerpuieşte cale de mai bine de vreo doi kilometri printre stâncile pârjolite e presărată de oameni din toate colţurile lumii, veniţi să calce pe urmele sfinţilor. Dar, până să ajungem la mănăstire, văgăunile şi surpăturile căscate în râpele adânci lasă impresia că drumul e presărat cu tigvele unor uriaşi. În găvanele întunecate, pecetluite de uitarea deşertăciunilor lumeşti, şi-au găsit în vechime pustnicii adăpost. De primii dintre ei – Cei Cinci Sfinţi Părinţi - se pomeneşte încă de pe la începutul sec. V d.Hr., veniţi de prin părţile Siriei. Mai apoi, prin 480 d.Hr., viaţa monahală şi prima mănăstire a fost rânduită aici de călugărul Ioan din Theba.

 

Din vremuri biblice


Dar pentru a ajunge cu adevărat la rădăcina tuturor lucrurilor trebuie să ne întoarcem în timp tocmai în vremurile biblice, acum aproape 3.000 de ani, când proorocul Ilie, împlinind porunca Domnului, după cum stă scris în Vechiul Testament, şi-a găsit în pustie adăpost din calea persecuţiilor regelui Ahab şi a reginei Izabela, aprigi duşmani ai monoteismului şi închinători la idolii canaaniţi, Baal şi Astarte.

"Şi a zis Domnul către Ilie: "Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!" (III Regi 17, 2-4).

Pârâul Cherit nu-i altul decât pârâul Horat/ Hozeva, un fir de apă ce se strecoară aproape nevăzut printre crăpăturile de la poalele stâncilor. Iar Peştera Sf. Proroc Ilie nu-i alta decât cea în jurul căreia avea să crească, piatră cu piatră, rugăciune cu rugăciune, în mai bine de un mileniu şi jumătate, Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul de astăzi. Peştera se mai păstrează încă, sobru împodobită cu icoane şi candele, slujind drept capelă şi gropniţă pentru călugării mănăstirii.

Tot de aceste locuri se leagă şi numele Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Aici, în pustiul Hozevei, se zice că s-ar fi rugat Sf. Ioachim în peştera Sf. Ilie timp de 40 de zile, ca Domnul să-i dăruiască un copil. Iar minunea s-a întâmplat, când un înger i-a vestit că Sf. Ana, soţia lui, care ruga la fel de arzător, va naşte o fată, care va fi chiar Maria, Maica lui Iisus!

Astăzi, după milenii de la cele amintite, Mănăstirea Hozeva ni se înfăţişează, dintr-o dată, de după un povârniş ascuţit marcat cu o cruce cât un stat de om. Zidurile lăcaşului, rânduite pe vreo patru, cinci nivele pe malul vestic al văii, par că erup direct din piatra seacă, iar cupolele clopotniţelor amintesc de turnurile de veghe ale unei citadele. Formele drepte sunt, ici, colo, străpunse de ferestrele chiliilor şi balcoanele arcuite. Priveliştea îţi taie răsuflarea, uiţi şi de fierbinţeala aerului, şi de pietrele care frig sub picioare, şi de drumul cel anevoios. Unde mai pui că, odată intraţi pe poarta mănăstirii, sub bolţile înalte de piatră, călugării te îmbie înainte de a intra în biserică să te răcoreşti cu un pahar de apă rece, ceai, iar pentru cei mai simandicoşi se găseşte chiar şi o gură de cafea.

Până şi temuta vale din pustie pare, la poalele mănăstirii, că uită de destinul ei de pulbere şi prinde viaţă într-o mică oază de verdeaţă ivită în jurul pârâului. Palmierii şi arborii de măslin se amestecă cu frunzişul tufelor de leandru, oferind adăpost şi hrană păsărilor, aproape de susurul apei. Şi pe cât de apăsătoare e dogoarea deşertului, pe atât de mângâietoare e seninătatea şi liniştea ce înconjoară acest loc.

 

Aprige timpuri


Dar fie şi izolată în oaza din inima pustiei, mănăstirea nu a fost lipsită de-a lungul secolelor de asprele încercări ale unor vremuri tulburi. Una dintre cele mai aprige a fost în timpul invaziei persane, din 614, când chiar în vremea Sf. Gheorghe Hozevitul, cel care reuşise să ridice viaţa monahală de aici şi s-o facă renumită prin sfinţenia ei, zeci de călugări au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost luaţi robi, iar focul şi distrugerea a mistuit aproape întreaga mănăstire. Sf. Gheorghe Hozevitul, de care perşii, în toată urgia lor, n-au îndrăznit să se atingă, s-a ostenit să reaprindă chiar şi după această nenorocire flacăra monahismului, dar secole la rând mănăstirea avea să supravieţuiască doar cu un număr mic de călugări. În sec XII d.Hr. pe aici au trecut şi cruciaţii, ei au extins mănăstirea, dar aveau să fie curând spulberaţi în vâltoarea istoriei. Abia alte câteva secole mai târziu, călugărul grec Calinic şi monahii Bisericii Mormântul Domnului au reuşit, în perioada 1878 – 1901, să restaureze mănăstirea şi să-i redea din strălucirea de altădată, aducând-o în chip apropiat celui de astăzi.

 

Moştenirea Sf. Ioan Iacob de la Neamţ


Dar dincolo de toate, Mănăstirea Hozeva avea să cunoască şi binecuvântarea unui mare sfânt român, iubit de multe neamuri: Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960). De loc din părţile Dorohoiului, Sf. Ioan Iacob, căruia i se mai spune acum şi „Hozevitul”, a fost recunoscut nu numai pentru smerenia sa duhovnicească, ci şi ca mare cărturar şi vindecător. Viaţa lui nu a fost dintre cele mai uşoare. Şi-a pierdut mama la câteva luni de la naştere, iar tatăl i-a murit doi ani mai târziu pe front. Rămas în grija bunicii, o femeie cu mare dragoste pentru Dumnezeu, copilul avea să o piardă şi pe aceasta pe când avea doar zece ani. Ajuns în grija unui unchi, tânărul avea să urmeze, nu fără puţine piedici, chemarea duhovnicească şi să facă primii paşi în monahism la Mănăstirea Neamţ. Aici a făcut ascultare ca ajutor de farmacist, dar şi ca bibliotecar al mănăstirii. Din păcate, tot aici, se pare, monahul s-a îmbolnăvit de la umiditate, praf şi mucegai. Dar asta nu l-a împiedicat să-şi urmeze pe mai departe chemarea, în Ţara Sfântă, ajungând mai întâi la Mănăstirea Sf. Sava cel Sfinţit, Marea Lavră din Pustiul Iudeii, nu departe de Betleem. Aici a fost paracliser, ajutor de econom, dar şi îngrijitor al bolnavilor. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv araba, era milostiv şi veneau la el oameni din toată Palestina să-şi găsească vindecarea trupească sau sufletească. Nu a încetat nici a cerceta bibliotecile mănăstirii şi pentru că nu a uitat niciodată ţara din care a plecat, Sf. Ioan Iacob a făcut preţioase traduceri a unor lucrări din greacă în română, dar a lăsat ca moştenire spirituală şi pagini de proză şi poezie creştină de o rară sensibilitate.

A trecut şi pe la alte locuri sfinte, dar ultimii şapte ani din viaţă, Sf.Ioan Iacob de la Neamţ i-a petrecut într-o peşteră din apropiere de Mănăstirea Hozeva, peşteră în care tradiţia creştină spune că s-ar fi retras în veacurile de dinainte şi Sf. Ana. Trecut la cele veşnice în 1960, trupul Sf.Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul, avea să fie descoperit 20 de ani mai târziu neatins de trecerea timpului, de parcă abia ar fi adormit. Au mai fost şi alte multe minuni, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române urmând aceste mărturii a proclamat, pe 20 iunie 1992, canonizarea Cuviosului Ioan Iacob şi pomenirea lui în rândul sfinţilor. Spre bucuria credincioşilor din România, dar şi din Siria, Palestina, Grecia şi alte locuri în care s-a dus vestea despre faptele şi minunile Sf.Ioan Iacob de la Neamţ, acesta a fost canonizat, în ianuarie 2016, şi de Patriarhia Ierusalimului. Ceremonia de proclamare oficială a canonizării a avut loc chiar la Mănăstirea Hozeva, acolo unde odihnesc şi acum şi se află spre cinstire moaştele Sf.Ioan Iacob de la Neamţ.

Ne-am închinat şi noi în faţa raclelor sfinte şi parcă, pe undeva, unele din grijile noastre au rămas îngropate în pustie. De departe însă, din Mănăstirea Hozevei, vorbele Sf.Ioan Iacob de la Neamţ rămase în scrierile sale mai adie încă, mustrătoare, dar şi pline de înţelegere, peste sufletele noastre: „Ştiu că în lumea de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinţilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor… (…) Pentru îndulcirea sufletului greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte, şi ajungem de multe ori la deznădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înaintea lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic”.

Citit 4426 ori Ultima modificare Vineri, 20 Mai 2016 16:26

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.