În exclusivitate pentru gălăţeni, reportaj realizat de „Viaţa liberă” în Cisiordania, dincolo de zidul de securitate dintre teritoriile israeliene şi cele palestiniene
E o zonă săracă, aproape în întregime cuprinsă de deşertul colţuros şi pe unde e mare minune dacă un măslin prinde rădăcini sau dacă vreo capră are de unde roade vreo rădăcină, dar cu toate astea pentru puţine locuri din lume s-au dus lupte atât de aprige ca aici. Suntem în teritoriile palestiniene ale Cisiordaniei – „West Bank”, în jargonul occidental – adică teritoriul de la vest de Iordan. Suntem în inima Orientului Mijlociu, scena îndelungatelor conflicte arabo-israeliene. Teritoriul pare sugrumat între zona de nord a Samariei şi cea de sud a Iudeii, acolo unde Ierusalimul, la rândul său, a cunoscut de multe ori distrugeri şi sânge, a fost deopotrivă venerat, strivit, trecut prin foc şi sabie, ciuruit de gloanţe, pentru a fi din nou iubit, slăvit şi reclădit din ruine.
Dar aici nicio vrajbă nu poate trece ca şi cum n-ar fi fost – „legea talionului” e la fel de vie ca în vremea Exodului, iar zidul din blocuri masive de beton ce desparte râvnitul Ierusalim de luminata „casă a pâinii” (beyt lehem) a Betleemului ne reaminteşte asta. Umbra cenuşie a liniei de demarcaţie, cu turnurile ei ca nişte cuiburi de barză înnegrite de exploziile cocteilurilor Molotov, se întinde ameninţătoare deasupra noastră când trecem dintr-o parte în alta. Aici, între cele două lumi, soldaţii au mereu cartuş pe ţeavă şi degetul pe trăgaci.
Dincolo de punctul de control, ne întâmpină, desenat pe unul dintre pereţii unei prăvălii, un porumbel alb. Aripile îi sunt larg desfăcute, iar în cioc poartă o ramură de măslin. Poartă şi o vestă anti-glonţ înfăşurată în jurul pieptului, pentru că, de undeva, nu se ştie de unde, e mereu luat în cătarea unei arme. „Welcome to Palestina! Welcome to Bethlehem!” scrie sub cicatricele ca de vărsat de vânt lăsate cândva de un pumn de gloanţe pe obrazul peretelui în care s-a cuibărit pacea.
Comoara din deşert
În mijlocului deşertului – prin Efrat, Bayt Sahur sau Fajar - se face mai puţină politică. Adesea e greu să te ţii de război cu stomacul gol. Oamenii preferă, atunci când în jur nu cad bombe, să-şi ridice case. Lasă kalashnikov-ul deoparte şi pun mâna pe târnăcop, pe lopată, iar cei mai norocoşi au chiar şansa, atunci când sparg piatra, să dea şi de ceva pământ. Nu vor mai trebui să-l aducă cu camionul din Samaria, pentru a-şi pune pe lângă casă un măslin care să le ţină de umbră sau de foame. Cu pământul găsit la temelie se poate face chiar o mică afacere. Poţi să-l vinzi vecinilor cu găleata, cu portbagajul, iar pentru cei mai avuţi chiar cu excavatorul.
Cineva s-a chinuit şapte ani să aclimatizeze aici flori de liliac aduse din România. Arşiţa a dat cel mai mult de furcă, dar până la urmă florile au supravieţuit. E singurul liliac din toată Palestina.
Se construieşte mai mult acum, semn că în ultimii ani au fost mai puţine atentate sinucigaşe, tiruri de rachetă sau raiduri de elicoptere. Pe terenurile minate de la frontiera cu Iordania e bine, totuşi, să fii ceva mai prudent. Au trecut aproape 50 de ani de la „Războiul de şase zile” (1967), dar zonele împrejmuite cu sârmă ghimpată şi etichetate „Danger!” sunt şi astăzi locuri în care încă nu se dau autorizaţii de construcţie…
Copii cu jucării
Copiii sunt peste tot la fel. Dacă nu te ţii de ei se caţără pe unde apucă, se tăvălesc prin praf, ţipă, râd, fac din mână tuturor maşinilor care trec pe lângă ei. Jucăriile, în schimb, nu sunt aceleaşi peste tot. În Palestina arareori găseşti jucării de pluş. Mai degrabă un măgăruş, atunci când nu e folosit de părinţi la cărat piatră, poate să ţină loc şi de pisică, şi de tovarăş de joacă, şi de maşină teleghidată. Ar mai fi pe ici, colo câte o capră. Dar la cât sânt de costelive, mai bine le laşi în pace, să nu se rupă.
Când încep să mai crească, copiii se specializează în „relaţii internaţionale”. Unii se apucă de comerţ – magneţi, gentuţe, icoane, fotografii cu cămila, cruciuliţe. Unul a vrut să-mi vândă o eşarfă ca a lui Yasser Arafat. Zice că a auzit de România, că are, cică, un văr care a făcut medicina pe la Craiova. De asta, poate, pentru el, la negocieri, leii româneşti sunt la fel de buni ca şi dolarii. Ţine însă prea mult la preţ. O fi fost şi asta o formă de patriotism local. Nu m-am lăsat convins, mai ales că nu ţineam ca la întoarcere, pe aeroport, să-mi fie răscolite bulendrele mai mult decât ar fi fost cazul. Ca să contribui, totuşi, la economia palestiniană, am cumpărat un şirag din „mărgelele beduinilor”. Făcute, probabil, în China.
La tarabă, „Jesus Christ all inclusive”
Şcoli nu prea sunt. Dar după câte cohorte de călători au trecut prin deşert, toată lumea pare să ştie puţină engleză, rusă sau chiar română. E de folos la negocierea mărunţişurilor, ştii şi cam câte parale face portofelul muşteriului. De fapt, de la Hebron până la Nablus, de la Ramallah până la Betleem şi Ierihon, comerţul dintre două războaie aduce o spoială de bunăstare celor care reuşesc să-şi încropească o prăvălie. Cum în afară de cei de la National Geographic sau pelerinii la locurile sfinte nu prea îndrăzneşte nimeni să se aventureze în zonă, comerţul cu obiecte de inspiraţie religioasă este omniprezent. Pe lângă mănăstirile din deşert negustorii ambulanţi te aleargă cu desaga de icoane şi mătănii în spinare, în prăvăliile din oraş găseşti rafturi întregi de „Mântuitor”-i, „Maici ale Domnului” şi clone ţipătoare ale tuturor sfinţilor pomeniţi în Biblie. En-gros sunt disponibile paporniţe cu suveniruri gen „Jesus Christ all inclusive”, să-ţi fericeşti tot neamul de la Adam încoace cu icoane, crucifixe, lumânări, pământ şi apă „sfinţite”. Dacă te tocmeşti bine poţi să te alegi ca bonus şi cu o pereche de papuci, totul pentru mai puţin de 30 de schecheli, dolari, euro sau orice alţi „arginţi” mai ai prin buzunare.
Dar dacă vă mai rămâne un dolar măcar, cumpăraţi ceva şi de la bătrânul beduin care vinde pliante cu fotografii decolorate în faţa bisericii Naşterii Domnului din Betleem. Aveţi de unde alege marfă mai bună, nu-i vorbă, dar vă faceţi pomană cu un om ce nu vrea să stea cu mâna întinsă, chiar dacă sărăcia şi suferinţele i-au ajuns la os.
Luptătorii palestinieni
Le vezi chipurile tăiate în creion în linii ferme pe posterele „Free Palestine!”. Nu-i ştii pe toţi - unii poate au fost ucişi, alţii poate că sunt întemniţaţi, alţi poate că încă mai pun la cale noi Intifade. Unii spun că ar fi terorişti, alţii că ar fi nişte eroi.
Într-un graffiti de pe zidul de securitate dintre Betleem şi Ierusalim, dar şi în afişe împrăştiate în toată Palestina, am recunoscut-o pe Leila Khaled. Imaginea ei, cu un AKM - 47 în mână, a devenit în lumea arabă un simbol al luptei pentru libertate. Leila e un fel de Ioana d’Arc în variată palestiniană ce a participat, în 1969, la deturnarea unui avion, în încercarea de a-l captura pe Yitzhak Rabin, pe atunci ambasador în SUA. Viitorul premier israelian – care, culmea, avea să sfârşească ucis de un evreu fanatic, taman pentru încercarea de a ajunge la un acord de pace cu Yasser Arafat - nu se afla la bord.
Misiunea la care a participat Leila Khaled a fost un succes - nu a fost rănit nimeni, dar avionul a fost făcut praf într-o explozie… Militanta palestiniană a fost arestată, dar în cele din urmă avea să fie eliberată după un schimb de prizonieri. Fotografia ei a făcut înconjurul lumii. Chipul Leilei Khaled - „Don’t forget the struggle!” – e acum sursă de inspiraţie pentru graffiti, dar îl găseşti imprimat şi pe afişe de propagandă pentru cauza palestiniană, tricouri şi chiar fotografii în albumele pentru vizitatori în căutare de suveniruri mai „exotice”.
Cheile păcii, cheile războiului
Printre palestinieni, oriunde ar fi, mai dăinuie însă un simbol: cel al cheilor de la casele pe care au fost nevoiţi să le părăsească în timpul conflictelor israeliano-arabe din 1948. Cei mai mulţi dintre refugiaţi n-au mai apucat să se întoarcă vreodată în locurile de unde au plecat, dar cheile de la case au fost date mai departe, din generaţie în generaţie, ca simbol al dreptului asupra proprietăţilor, libertăţilor şi pământurilor pierdute.
Printre chiparoşi, la intrarea în localităţile mai importante ale Palestinei, vei întâlni ridicate pe postamente câte o „Cheie” monumentală. „Ne vom întoarce!” scrie pe ele, o promisiune ce pentru unii înseamnă speranţă, iar pentru alţii temeri. Dar nimeni nu mai poate spune acum dacă acelea sunt cheile păcii sau cheile războiului.
Zidul ce retează orizontul cu turnurile sale hidoase este singura certitudine. Se încolăceşte peste pustie înghiţind în umbra lui oameni şi patimi, nepăsător la adoratori sau blesteme. Doar porumbeii blindaţi ce mai îndrăznesc din când în când să-l înfrunte, făcându-şi cuib pe meterezele lui înfăşurate în sârmă ghimpată.
Măsuri de securitate
Zidul de securitate dintre teritoriile israeliene şi cele palestiniene a fost început în 2003, în perioada valului de violenţe declanşate odată cu Intifada a II-a. Se întinde acum pe o distanţă de mai bine de 670 km şi are înălţime cuprinsă între cinci şi opt metri. Autorităţile israeliene au justificat ridicarea zidului prin necesitatea de a pune stavilă atentatelor puse la cale de palestinieni. De asemenea, erau acuzate numeroase cazuri de jafuri, furturi de maşini şi chiar recolte din teritoriile israeliene. Construit din blocuri de beton, zidul are şi turnuri de observaţie şi echipamente de supraveghere în care pot fi amplasate rapid, în caz de necesitate, şi echipamente de luptă.
Construcţia zidului a fost întâmpinată cu proteste de palestinieni, care au considerat că, în modul acesta, israelienii vor să fixeze o viitoare graniţă, una care să includă atât Ierusalimul de Est, cât şi teritorii care nu le-au aparţinut israelienilor înainte de 1948 şi care au fost cucerite în urma războaielor israeliano-arabe.
Comunitatea internaţională a declarat construcţia zidului de demarcaţie între cele două comunităţi drept ilegală, însă nu a putut face nimic pentru a opri realizarea acestuia.
În perioadele de conflict intense, trecerea se făcea doar după controale foarte minuţioase şi doar prin punctele de control păzite de soldaţi înzestraţi inclusiv cu armament greu. În prezent, deşi relaţiile dintre israelieni şi palestinienii din Cisiordania rămân tensionate, accesul a fost într-o oarecare măsură simplificat, dar controalele rămân la fel de riguroase.
Graffiti pentru o lume puţin mai bună
Zidul ce-i desparte pe israelieni de palestinieni a fost adesea comparat cu Zidul Berlinului şi se speră că, dacă procesul de pace va avansa, va avea acelaşi sfârşit. Până atunci, porţiuni mari din acesta a devenit „centru expoziţional” pentru artiştii stradali.
Una dintre cele mai importante iniţiative a aparţinut artistului britanic „Banksy”. Numele real al acestuia nu se cunoaşte, cert este că e unul dintre bradurile importante în materie de artă urbană, iar printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără atât „Porumbelul blindat”, cât şi una care, în mod satiric, înfăţişează o fetiţă care percheziţionează un soldat. Celebră este şi lucrarea „Flower Thrower”, în care un personaj care pare a arunca un cocteil Molotov ţine de fapt în mână un… buchet de flori.
În 2007, la Banksy a făcut demersuri ca mai mulţi artişti din întreaga lume să vină la Betleem şi astfel s-a născut expoziţia „Santa’s Ghetto”, cu lucrări realizate inclusiv pe zidul de demarcaţie. Iniţiativa a fost dusă mai departe şi de alţi artişti. De exemplu, americanii „How & Nosm” nu numai că au făcut o serie de graffit extrem de complexe şi de expresive, dar au fost şi în taberele de refugiaţi pentru a-i învăţa pe copii să deseneze şi să facă astfel lumea puţin mai bună.
