Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
5 comentarii

Aşezarea de pe coama dealului din Priponeşti s-a risipit în anul 1977, spun foştii localnici * În sat s-a trăit, până în ultima zi, fără curent electric şi fără drum pietruit * O mână de oameni care s-au născut sau au venit în satul Huştiu de tineri s-au mutat acum în satul Ciorăşti sau prin împrejurimi


Poveştile şi amintirile au mai rămas din satul Huştiu, care se întindea până pe la sfârşitul anilor '70 pe culmea unui deal din comuna Priponeşti. Timpurile au fost hulpave cu mica aşezare, aşa că, pe măsură ce viaţa a devenit mai bună în satele mai mari de prin jur, localnicii au plecat unul după altul, cu tot cu familii, până când la Huştiu n-a mai rămas picior de om. Unde mai pui că nici comuniştilor nu prea le plăcea satul, care se tot încăpăţâna să existe, ocupând teren arabil numai bun de însămânţat cu porumb sau cu grâu. Şi cum progresul tehnologiei din ultimele zeci de ani n-a urcat niciodată până în vârful dealului, au coborât oamenii să-l caute, lăsând Huştiu în urmă. Între timp, pe locul fostei aşezări a apărut o lutărie, iar prin preajmă, pământurile pe care altădată se înălţau gospodării au fost răscolite cu plugul de agricultorii care şi-au întins câmpurile cu porumb până pe coama colinei. Prin jur, în Ciorăşti, am mai găsit o mână de oameni care au trăit sus, la Huştiu, până când satul a fost abandonat cu totul, în faţa plugurilor. Era bine sau rău în mica aşezare ruptă de lume? Cine să mai poată aprecia acum? Viaţa era aşa cum era, pentru zecile de oamenii care vreme îndelungată n-au avut posibilitatea să se mute în locuri în care traiul să le fi fost mai uşor.

Printre lanuri, spre fostul sat

La aproape 30 de grade la umbră (dacă ar putea fi vorba despre aşa ceva, în plin câmp!), nici oameni la prăşit porumbul nu sunt prea mulţi, pe dealurile Ciorăştilor. Copacii parcă nu prind rădăcini prin partea locului, aşa că n-ai unde să te tragi la umbră din faţa pârjolului solar şi nici unde feri o sticlă de apă, ca să nu se clocească de la zăpuşeala din aer. Drumurile care despart o tarla cultivată de alta sunt bătătorite mai degrabă de căruţe decât de maşini, aşa că mare ne-a mai fost zbuciumul în cabina dubei cu care am urcat spre satul pierdut. Prin locurile peste care a plouat serios şanţurile adânci din drum sunt încă pline cu apă. Pe unde cerurile nu s-au scuturat încă, se ridică un praf gros de pe drum, de nu mai vezi de unde vii şi încotro te îndrepţi. În jur, peste tot, porumb ogârjit, neudat şi chinuit de soare. Sus, în dealul Huştiului, buruiana e de trei-patru ori mai deasă şi mai mare decât păpuşoiul. Semn că cine a pus porumb aici, la finele primăverii, a abandonat orice speranţă că va avea, în toamnă, ceva de recoltat din zonă.

Troiţa ruptă şi lutăria erbicidată

Când, în sfârşit, ajungem pe culmea dealului pe care a fost satul Huştiu, dăm de o troiţă ruptă, pe care – se vede treaba – n-a mai îngrijit-o nimeni, de multă vreme. Pe aici au fost case, până pe la jumătatea secolului trecut. În stânga drumul, porumbul e tare rar şi aproape că se usucă. În dreapta, bălăria e cât un stat de om. În câmp se vede o singură tufă ceva mai deasă. În rest, doar arătură. În stânga, dăm peste lutăria invadată şi ea de vegetaţie. Două gropi, dintre care una folosită de ţărani ca să-şi depoziteze flacoanele goale de erbicid. Pe undeva trebuie să fi fost nişte pietre uitate din fundaţia vreunei clădiri. Dar mare lucru n-a mai rămas aici.

Oamenii uită repede

Încă înainte de a părăsi asfaltul de la Ciorăşti, în drum spre vârful dealului, am întrebat în stânga şi în dreapta ce soartă a avut satul Huştiu. Unii dintre localnici ne-au spus să ne vedem de drum, că nu mai trăieşte nimeni acolo de vreo 80 de ani. Alţii, că de fapt prin anii '80 a plecat în lume şi ultimul locuitor din sat. Oamenii nu prea ştiu pe nimeni care să fi locuit în Huştiu. Mai sunt pe ici, pe colo, familii care poartă numele de Huştiu, dar sunt oameni mai degrabă tineri, care nu prea aveau cum să fi apucat vremurile în care oamenii locuiau pe colină. Poate părinţii lor au locuit acolo sus, sau poate bunicii.

„Greu a fost până a plecat primul!”

Oamenii care au trăit la Huştiu îşi amintesc bine cum a murit satul în care şi-au petrecut ani buni din viaţă. „Greu a fost până a plecat primul. După aceea s-au tot dus, de nu s-au mai oprit. Eu m-am născut la Schela, dar am venit la Huştiu după bărbatul meu. Şi am rămas până spre sfârşit. Am plecat penultima din sat, atunci când fata mea avea patru ani. Acum are 40. Ştiu că după mine mai rămăsese un om, care ori murise, ori plecase. Am venit aici, în Ciorăşti, am cumpărat o casă mai veche pe care am refăcut-o şi am făcut o gospodărie nouă”, ne spune Margareta Lefter, în vârstă de 65 de ani.
Femeia ne mai spune că în Ciorăşti mai trăiesc două femei care au locuit la Huştiu şi că alţi vreo trei oameni s-au mutat din satul de pe vârful dealului direct în reşedinţa comunei Priponeşti. Nu mai ştie, însă, nimic despre ei. Or mai trăi, n-or mai trăi… Dumnezeu ştie!
Vizavi de casa Margaretei Lefter locuieşte tanti Dumitra. Femeie vârstnică şi ea, coborâtă în Ciorăşti tot de la Huştiu. Nu-i acasă, aşa că de la ea nu aflăm, astăzi, poveşti noi legate de satul înghiţit de vreme. Poate data viitoare, când vom avea drum prin zonă. Oricum ar fi, poveştile localnicilor despre Huştiu nu mai interesează aproape pe nimeni. Vom şti o vreme că satul a dispărut înainte să fi fost electrificat şi că de apă curentă nici nu putea fi vorba la Huştiu. Ne vom mai aminti, cel mai probabil câţiva ani de aici încolo, că de lumina lumânării au fugit oamenii locului, de sărăcie şi de chinul traiului la fel de greu ca în secole trecute. Apoi vom uita.

Tot umblând, prin arşiţa prânzului, pe uliţele pietruite din partea de sus a satului Ciorăşti, am dat peste oameni care au locuit, în tinereţe, în aşezarea dispărută de pe deal. Cu toţii sunt acum vârstnici, au copii în vârstă şi nepoţi mari. Alţii, care au fost de loc din Ciorăşti încă din tinereţe, spun că le-au auzit poveştile oamenilor din Huştiu. Dar prea multe despre sat nu ştiu, că nu prea aveau drum până acolo.
„Apăi, cum să fie? Greu, că noi nu avem acolo multe animale şi trebuia să prăşim. Cu animalele pe care le aveam era bine, în schimb, pentru că le puteam lăsa libere, pe vale, fără să trebuiască să dăm vacile la cireadă sau oile la stână. În rest, greu. Lumină doar de la lampă şi lumânare. Eu am crescut acolo şi, chiar dacă n-am făcut şcoală multă, tot trebuia să vin până jos, în Ciorăşti, pentru primele clase. Se muncea mult… Apă aveam de la fântână. Nu ştiu să zic de când era satul acela acolo, dar ştiu că era vechi. De fapt, când m-am ridicat eu şi am început să-l cunosc, pe la 14 ani, erau mai mult oameni bătrâni în jur”, ne-a spus Sabina Lefter, în vârstă de 72 de ani.
„Eu n-am locuit acolo, dar avem oameni pe aici, pe la curţile din jur, care au coborât de la satul de pe deal. Au trecut ani mulţi de când a plecat de acolo şi ultimul om… nici nu mai ştiu. Nu prea aveam treabă cu ce se întâmpla acolo, nu urcam până la ei. Dar ştiu din ce mi-au mai spus femeile de pe aici, care s-au mutat în Ciorăşti de la Huştiu”, ne-a spus Maria Curelaru, în vârstă de 85 de ani.
„Acum nici nu mai ştiu câţi oameni au mai rămas. Nu mulţi. Îmi amintesc cât de grea era viaţa. Aia era, nu ştiam alta, dar tot greu, dacă stăm să ne gândim. Aici e bine, avem curent electric, avem drum cu piatră pe care se poate intra când plouă sau iarna …. e mult mai uşor de trăit decât era acolo sus. Am mai îmbătrânit, avem şi pensie… ”, ne spune Margareta Lefter, în vârstă de 65 de ani.

Citit 5626 ori Ultima modificare Miercuri, 19 Iunie 2013 17:39

5 comentarii

  • postat de Ioan Bucaă Luni, 08 Septembrie 2014 13:59 95.76.105.*** Link la comentariu
    0
    0

    Satul Huştiu, exista pe timpul domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Satul era situat în punctul cel mai înalt al zonei respective şi era folosit ca punct de observare şi comunicare a eventualelor atacuri, fie din partea turcilor, fie din poartea tătarilor. Tot acolo exista şi un Căpitan de steaguri, pe nume Lupu Huştiu, care a intervenit cu ostaşii săi atunci când Ştefan a fost atacat de un pâlc de turci la pădurea Meseni, pe dealurile din apropierea satului Tutova, fapt pentru care a fost ridicat la rangul de boier, dândui-se şi mari suprafeţe de teren în proprietate. Satul a fost locuit din timpuri imemoriale de oameni foarte harnici şi foarte aprigi. Că s-a trăit greu acolo este un mare adevăr. Dar asta este soarta localităţilor izolate. Eu personal, le port un mare respect huştenilor. Erau oameni uniţi, harnici şi foarte longevivi. Cred că pe vremuri erau şi oşteni de temut. Mai sunt multe de spus, despre acel sat. Regret că atunci când s-a făcut reportajul la Ciorăşti, despre satul Huştiu nu am fost consultat. Se lucrează la o monografie a Comunei Priponeşti, dar trebuie să descurcăm mai întâi ceea ce alţii au încurcat. Ilarion Boca.

    Raportează
  • postat de codin Joi, 20 Iunie 2013 18:11 Link la comentariu
    0
    0

    da, radule ai dreptate. lasa cionflingarii sa manince kk. asta stiu ,asta spun. ai dreptate. probabil ca spusele corecte deranjeaza. stima radule de galati ce ai curaj sa spui lucrurilor pe nume.

    Raportează
  • postat de Radu de Galati Joi, 20 Iunie 2013 12:47 Link la comentariu
    0
    0

    Apoi vor dispare si orasele nu numai satele din Romania daca va merge tot asa. Intreba Arghir daca tot Stan e vinovat de parca el ar fi mana dreapta a lui Stan ? am sa-i zic eu ca da sau Stan cu neamul lui de fotbalisti de 3 lulele sau Liberali de ocazie adica pupincuristii care au intrat primii la colectiv sa ajunga oameni mari. Sate dispar mai peste tot in lume si nimic nu e de mirare. Dispar ei munti si lacuri dar sate. Nu disparitia satelor este o problema ci lipsa autoritatilor de-a administra astfel de catune sau chiar sate. Si pana la urma mai Arghire tot la astia cu puterea in mana care nu stiu ce sa faca cu ea ajungem.

    Raportează
  • postat de arghir Joi, 20 Iunie 2013 10:35 Link la comentariu
    0
    0

    Mai galatene,vezi d-le ,ca tot Marius Stan e de vina...

    Raportează
  • postat de Un galatean Joi, 20 Iunie 2013 08:56 Link la comentariu
    0
    0

    Cautați și satul "Fundenii vechi" situat undeva pe malul Siretului pe lângă localitatea Nămoloasa .Acolo stiu ca de mult traia o singura batranica . Nu cred ca mai e in viata...

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.