Satul în care nu există nici timp, nici spaţiu * Două familii vârstnice şi două bătrâne singure trăiesc izolate, în mijlocul pustietăţii * Nu eşti din sat, nu te aventurezi până aici * Fără magazin, medic, farmacie, biserică şi cimitir * Un loc de poveste despre satul de altădată
Intrasem deja în satul Crângeni, sau Târlungeni cum îi spun localnicii, şi parcă tot nu ne venea să credem că am ajuns deja. Mai bine de trei kilometri ne hurducasem pe drumul pietruit prost care duce în sat, printre lanuri de păioase furajere şi păpuşoi înalt cât statul de om. Luându-ne doar după indicaţiile hărţii judeţului, pe care Crângeniul e însemnat ca fiind de-o seamă cu satul Plevna din comuna Rediu sau cu Smulţii, tot ne-am fi aşteptat să dăm peste o aşezare cu vreo 20-30 de case. Credeam noi că eforturile de a ne croi drum până aici, prin gropi şi prin căldură şi praful pustietăţii, ne-ar fi trebuit răsplătite în stil mare! Ce-am găsit la capătul călătoriei noastre ne-a depăşit, însă, toate aşteptările. Târlungeniul e un sat ca de poveste şi n-a devenit subiect de film sau de roman doar din cauză că Tarkovski sau Garcia Marquez n-au ştiut niciodată că această aşezare este aevea. Aici, în mijlocul câmpului, nu există nici timp şi nici spaţiul nu are limite. E primăvară, vară, toamnă şi iarnă ori de câte ori trebuie şi nimic nu pare ieşit din comun, Crângeniul e doar o frântură de sat românesc autentic, plasată în afara timpului, ca într-o vitrină. Arată exact aşa cum ne imaginam satul, citind literatura clasică. Oamenii locului vorbesc fără ocolişuri, dar după ce ieşim din sat şi mânăm pedala acceleraţiei spre Nămoloasa, îi vedem cum se adună unii lângă alţii şi se aştern pe tăcut. Se uită lung în urma noastră, de parcă satul ar avea vreun mare secret care nu trebuie să părărsească nicicând uliţa cu şase case.
Poveştile oamenilor din basm
Ca să străbaţi satul, de la un capăt la altul, faci doar vreo 500 de paşi mărunţi. Pe partea stângă sunt doar două case. Prima pare curată, dar geamurile şi uşa îi sunt ferecate şi e păzită de un perete de bălării care au crescut până la nivelul acoperişului. Gospodăria ţine ferecate, departe de ochi curioşi, secretele oamenilor care au trăit şi au murit aici. Acum, ar aparţine unui medic veterinar care a cumpărat-o, dar momentan n-a hotărât dacă şi cum o va folosi. Abia a doua casă e locuită. Veniţi la poartă, soţii Dragotă ne spun o parte din povestea satului.
«Eu m-am născut aici, dar am plecat la Brăila. Când eram eu mică, să tot fi fost vreo 50 de case pe aici, dar… ştiţi cum făceau comuniştii. Desfiinţau satele mici, din câmp, ca să facă teren arabil. N-au plecat toţi oamenii de la noi, pe vremea aia. Ba chiar rămăseseră destul de mulţi, dar au murit şi, încet, încet, satul a început să se restrângă. Acum atâţia mai suntem: pe partea asta doar noi, iar vizavi, unde sunt patru case, mai trăieşte o familie şi încă două femei singure. Niciun alt suflet», ne spune Ioana Dragotă.
Soţul ei vorbeşte greu, din pricina unei opreaţii la gât care l-a văduvit de o parte dintre corzile vocale. Aşa cum poate, însă, ne spune că viaţa la Crângeni e tare grea. Nimeni nu bate drumul până-n sat. Nici Salvarea, probabil, dacă ar fi nevoie de ea, din cauză că i-ar fi tare greu să intre. De poştaş nici nu se pune problema. Pensiile şi le iau singuri, de la Brăila şi tot singuri merg la Nămoloasa ca să-şi plătească facturile la cablu şi energie electrică. Cutia din tablă roşie a Poştei Române de la intrarea în sat are rol pur decorativ, de ani buni, spun oamenii. Cu vreo câteva minute înainte, bărbatul cărase cu spinarea provizii dinspre Măicăneştii Brăilei. El are 75 de ani, iar soţia sa a împlinit deja 70. N-au copii, aşa că n-au prea mare speranţă pentru viitorul satului.
În "pustiu", fără măcar o troiţă
Vizavi de casa familie Dragotă locuiesc o mamă şi un fiu care poartă numele satului: Târlungeanu. Ea, Fănica, are 86 de ani, e cea mai vârstnică din sat şi s-a născut aici pe vreme când aşezarea era populată de oameni în putere. Fiul, Ştefan, a ajuns şi el la 64 de ani deja, e pensionar şi vine aici ca să fie aproape de mamă. Iarna trecută a luat-o, însă, cu el, la Brăila, ca să o ajute să treacă iarna cu bine. «La noi aici? Nu se întâmplă nimic, niciodată. Când eram eu copil, mai era ce mai era. Cred că aveam cu vreo 30 de case în plus şi funcţiona chiar şi o şcoală primară. Dar de prin 1962 totul a început să se risipească. S-o mai găsi ceva despre soarta de atunci a satului pe la Măicăneşti, în Brăila, dar cine să mai stea acum, să mai caute…», ne-a declarat Ştefan Târlungeanu.
Fănica Târlungeanu ne spune că, dacă cineva vrea să se ducă la biserică, trebuie să ajungă la Nămoloasa. Satul n-a avut niciodată nici lăcaş de cult şi nici cimitir. Nici măcar o troiţă nu se mai este în picioare, în sat!
«Am stat şi iarna pe aici, dar e tot mai greu. E nevoie de lemne şi nu prea mai avem cu ce lua. Mi-e de grădina asta de aici. Nu mă îndur de ea. Că prea mare lucru n-a mai rămas aici», ne spune octogenara.
Oamenii care trăiesc cu apă şi curent
Nu, indiferent ce s-ar putea gândi să ne spună Primăria, drumul până în sat e sub orice critică. Singurele facilităţi sunt: o pompă de apă şi curentul electric. Pentru a nu se rupe cu totul de lume, oamenii şi-au pus antene parabolice. În rest, în sat nu găseşti nimic: nici magazin, nici farmacie, nici cabinet medical şi, aşa cum scriam mai sus, nici biserică şi nici cimitir. Aşa că până şi când vor pleca spre cele veşnice, oamenii de aici tot vor trebui să bată mai întâi kilometri întregi spre Nămoloasa sau Măicăneşti. Din Târlungeni nu se înalţă nimeni direct la cer.
Legenda caşului de Crângeni
La final, spre ieşirea din sat, ne întâlnim cu mamaia Costache, în vârstă de 76 de ani. Se minunează când aude că ne interesăm de soarta oamenilor din satul ei. «Eu nu m-am născut aici, dar am venit după bărbat. Acum mai bine de 60 de ani, da. Cred că baiatul meu, care are acum 52 de ani, este printre ultimii care s-a născut aici. Înainte, oamenii erau crescători mari de animale. Vindeau şi făceau brânză. Şi omul meu a avut aici, unde e ţarcul mare, oi multe… dar n-a putut mama să le ţină, de una singură, că e bătrână!» ne spune femeia.
Şi ea, la fel ca şi alte femei, făcea caş de Crângeni care se vindea în târg la Nămoloasa sau la Brăila. Dar acum, din ce să-l mai facă? Doar bătrâneţile le-au mai rămas oamenilor, să le ţină de urât în mijlocul pustietăţii.
Când nu te uiţi, pe oameni îi înghite câmpul
La ieşirea din sat dăm peste o casă cu o singură încăpere şi cu un stâlp în loc de băgeac, pe care au înghiţit-o cu totul mărăcinii. Uşa e închisă cu un lacăt uşor, probabil mai mult ca să nu intre câinii. La geam se vede un castron de plastic, rămas al nimănui. Vizavi, la numărul 1 din sat, pereţii casei stau aproape să cadă. Nu e nimeni acasă, dar cu siguranţă că cineva mai vine pe aici, din vreme în vreme, pentru că din fundul curţii, de după un hambar părăginit, se aude lătrat de câine mic, legat zdravăn.
În vreme ce noi mai facem câte o poză şi ne uităm pe ici, pe colo, în capătul satului locuitorii s-au strâns unul lângă celălalt şi ne privesc, în tăcere. Nu se uită unii la celălalţi şi nu scot o vorbă. Parcă nici măcar nu-şi trag sufletul. Doar se uită lung în urma noastră, de parcă ar purta povara unui secret pe care nu-l ştiu decât cei din părţile locului. Parţial, l-am înţeles şi noi, cei care nu ne-am născut acolo şi nu suntem cu inima alături de satul întins pe 500 de paşi. Ei ştiu, cu toţii, că sunt ultimii locuitori din Târlungeni. După ei, prin locul crâmpeiului de sat plin de suflet se va trece, probabil, cu utilajele agricole. Iar plugul va amesteca, în ţărână, amintirea tuturor oamenilor care s-au născut, au trăit şi au murit aici.
Ca în poveştile iniţiatice, parcă, trebuie să treci de obstacole grele ca să poţi ajunge pe tărâmul aproape adormit din satul Crângeni. La ieşirea de la asfalt, din Nămoloasa, o bună parte din drum are piatră, chiar dacă nu e tocmai uşor de străbătut. Din punctul nostru de vedere, piatra a fost împrăştiată pentru ca utilajele să aibă acces în câmp, nu pentru ca oamenilor din satul îndepărtat să le fie mai uşor să ajungă acasă sau să vină în comună, la magazin, la farmacie, la biserică sau la medic. Din nefericire, însă, chiar şi piatra pusă că să aibă cum ajunge utilajele agricole pe tarlale se termină la un moment dat.
„După ce plouă, cum credeţi că se mai poate intra aici? Soţul meu se duce să aducă provizii cu spatele, de la Măicăneşti. Avem maşină, dar dacă a plouat o lăsăm în curte pentru că nu putem ieşi cu ea pe drumul înnămolit. Am zis să ne pună şi nouă piatră cum e pe drumul pentru utilaje. Dar… am zis şi cu atâta am rămas”, ne-a declarat Ioana Dragotă, în vârstă de 70 de ani.
„Cum să mai ieşi de aici când plouă? Când ninge, nici nu mai poate fi vorba! Din noiembrie se închide totul şi nu mai avea treaba cu lumea. După ce se topesc zăpezile, prin martie, putem din nou să ieşim. Nu cred că ajunge ambulanţa până la noi, dacă ni se face rău”, ne spune cu greu domnul Dragotă, de 75 de ani.
„Eu mă şi mir că am reuşit să ies, în iarnă. Cred că era îngheţat bine şi de asta am reuşit. Că am vrut să stăm aici, dar până la urmă am plecat în Brăila. Se circulă foarte greu, iar de drum sigur ar fi nevoie”, este de părere Ştefan Târlungeanu, în vârstă de 64 de ani.
„De câte ori n-am vorbit de drumul asta, să se facă şi să ne fie şi nouă mai uşor. Dar nu se face nimic. Ne chinuim. Au fost nepoţii până la mine.Tare greu le-a fost să ajungă şi să se ducă înapoi. Ce să se mai facă pentru noi, oamenii bătrâni”, se întreabă mamaia Costache, în vârstă de 76 de ani.
