* Membrii familiei Neacşu - de generaţii, îmblânzitori ai fierului
Constantin Neacşu din comuna gălăţeană Independenţa, ajuns acum la 72 de ani, s-a apucat de fierărie încă de pe vremea când era atât de scund încât nici măcar nu ajungea la nicovală, să poată bate metalul incandescent. Decenii s-au scurs de atunci, dar bărbatul şi-a păstrat intactă pasiunea pentru meseria din care şi-a întreţinut familia o viaţă. A muncit ca fierar şi în armată, şi în Combinatul Siderurgic, şi în atelierul familiei.
"Lucram la început pe un disc din fier, aşezat pe jos, pe podeaua fierăriei tatălui meu. Băteam acolo potcoave şi ce mai puteam eu să lucrez, copil fiind. Vedeam meseria făcută aşa cum trebuie la tata, care o învăţase de la bunicul. Şi străbunicul şi stră-străbunicul meu tot fierărie lucraseră, toată viaţa. Meseria asta a fost, în familia noastră, dintotdeauna. Şi din partea familiei soţiei, la fel. Socrul meu a fost fierar, la fel şi tatăl lui, şi tot aşa, generaţie de generaţie", ne spune Constantin Neacşu. Ce să se fi născut, deci, din uniunea a doua familii de fierari cu tradiţie dacă nu tot nişte oameni tari ca oţelul, în mâinile cărora metalul roşu-încins se mlădiază mai ceva ca un aluat!
Cum s-a transmis meseria din tată-n fiu
"De fel, noi suntem etnici romi. Şi, drept să vă spun, şcoala nu prea a fost de mine. Am făcut vreo trei clase, dar nu m-a atras deloc. Meseria mi-a plăcut, în schimb, atât de mult încât nici acum n-aş vrea să fac altceva. Când am o piesă din fier de făcut, nu doar toată ziua, ci şi noaptea mă gândesc la ea şi nu mă las până nu reuşesc, indiferent despre ce ar fi vorba. Nu pot să vă spun exact în cât timp am învăţat fierăria. În ani, cu siguranţă. Dar trecerea timpului o simţi numai când nu-ţi place ce faci sau când stai degeaba. Dacă îţi pui în minte să realizezi ceva în viaţă, munceşti şi faci", mai spune fierarul cel vârstnic.
Potcovitul e pe cale de dispariţie
În familia Neacşu din Independenţa, potcovesc şi taţii, şi fii, şi nepoţii, imediat ce sunt destul de mari ca să poată ridica ciocanul şi să poată modela barele de fier cumpărate sau aduse la atelier chiar de client.
Unul dintre fii cei mari al lui Constantin Neacşu, Ică, îşi aminteşte încă de vremurile bune ale potcovăriei. "Erau zile când nu aveai timp să dormi. Se făcea coadă în faţa fierăriei. Aveau oamenii care cu boi, iar aceştia trebuiau potcoviţi! Caii, la fel. Plus că atunci, ca şi acum, făceam scoabe, topoare, hârleţe, reparam lame de plug şi aşa mai departe. Căruţele mergeau pe roţi din lemn, iar elementele de metal trebuiau reparate. Se lucra mult. Acum s-au cam dus vremurile alea. Ori se fac piesele în serie, ori nu mai are lumea bani nici să le cumpere, nici să le facă la fierar", ne spune Ică Neacşu.
Te costă acum 50 de lei un set de potcoave, dar fierarii nu prea mai au clienţi. Sunt, ce-i drept, vreo patru sau cinci perechi de cai prin împrejurimi, care vin la potcovit cam o dată la patru luni.
Din secretele meşterilor
În fierărie se vorbeşte tare, ca vocea să ţi se audă peste bătăile ciocanului care cade peste metalul încins în jar.
"E cam murdară meseria asta, dar e frumoasă. Pe noi n-o să ne vedeţi niciodată obosiţi, la ciocan. E vorba aici nu de putere, ci de antrenament zilnic. Uitaţi-vă la cum face bătrânul meu potcoava şi la cum batem amândoi la găurile prin care vor intra caielele, adică acele cuie care prind potcoava de copita calului", ne explică Ică Neacşu.
"Apoi, uitaţi-vă aici, la un cleşte pe care l-am făcut. Pare simplu, când te gândeşti, dar nu ajunge numai să încălzeşti fierul şi să-i dai forma asta. Trebuie să fie şi la duritate, altfel nu iese cum trebuie. "Guşa porumbelului" îi spune durităţii acestei fălci de cleşte. Am lucrat în Combinat, la reparaţii siderurgice, aşa că ştiu şi durităţile după denumirile lor ştiinţifice, dar îmi place să folosesc, încă, denumirile populare", declară Constantin Neacşu.
Meseria va rămâne pe mâini bune
De la Independenţa, cel mai apropiat atelier de fierărie cu tradiţie se găseşte la Lieşti, unde lucrează un frate de-al lui Constantin Neacşu. "Eu i-am învăţat pe toţi copiii mei fierărie, aşa cum şi eu am învăţat de la tata şi de la socrul meu. Cum lucrau ei, lucrăm şi noi. Foarte rar apelăm la instrumente moderne şi numai pentru foarte puţine lucrări. Unul dintre nepoţeii mei - am 14 până acum - merge la şcoală aici, la clasa pregătitoare şi e cel mai bun. Are 7 ani. Şi, cu toate că e bun la şcoală, mi-a spus: "Tataie, tu n-ai voie să mori până nu mă înveţi şi pe mine meserie. Bate cu ciocanul, are putere, îi place meseria. O să-l învăţ şi pe el”, conchide Constantin Neacşu.
