Comuna Poiana este situată la puţin peste 100 de kilometri de municipiul Galaţi şi la aproape 30 de kilometri de municipiul Tecuci. Este o comună „tânără”, fiind înfiinţată în 2004, prin desprindere de Nicoreşti. Oficial, are în componenţă două sate: Poiana (reşedinţă de comună) şi Vişina, însă şi Huleştiul tot de Poiana aparţine. Aici trăiesc aproximativ 1.800 de locuitori, în 750 de gospodării. Aşa cum e aproape în toate comunele din judeţul Galaţi, populaţia este îmbătrânită, aproape 60 la sută dintre săteni fiind pensionari.
Agricultura, principala ocupaţie
„La noi în comună, oamenii se ocupă cu agricultura. Fie îşi muncesc propriile terenuri agricole, fie lucrează pământul altora. În zonă există trei societăţi care lucrează în arendă pământurile oamenilor, în special pe ale celor în vârstă. Administratorii, Vasile Popovici, Maricel Mustărică şi Dan Bujoru, fie lucrează cu angajaţi, fie cu zilieri, după cum vor”, ne-a declarat primarul comunei Poiana, Tudor Trofim. „Eu am asociaţia din octombrie 2008 şi am doar trei angajaţi cu care lucrez. În total am 200 de hectare de care mă ocup cu oamenii mei”, spune Vasile Popovici, unul dintre administratori. Doar la Primărie numărul angajaţilor este mai mare - 17, asta dacă excludem sistemul de învăţământ.
Asfaltul, motiv de mândrie
Chiar dacă Poiana se află „la cucuieţii din deal”, exact în nordul judeţului, la graniţa cu Vrancea, vă vine să credeţi sau nu, în comună aproape toate uliţele sunt asfaltate. Locuitorii mai multor străzi din municipiul Galaţi ar putea fi invidioşi pe locuitorii acestei comune, care nu se afundă până la genunchi în noroi de fiecare dată când plouă.
„Eu sunt primar în Poiana din 2004. După aproape trei mandate, sunt mândru că las ceva în urmă. Aproape toate uliţele au fost modernizate. Am un program încă în derulare, pe care trebuie să-l termin anul acesta. Mai am de asfaltat două, trei uliţe. Prin Ministerul Dezvoltării, am reuşit să primesc un proiect de modernizare de 21 de miliarde lei vechi. Infrastructura era praf când am venit aici. Era un noroi de nici nu putea ajunge autobuzul până aici. De asemenea, am reuşit să fac alimentarea cu apă a oamenilor încă din 2001. Am dezvoltat bine Poiana”, spune mândru edilul, în vârstă de 73 de ani de ani. Sătenii au şi internet, dar şi cablu tv.
Educaţia, pe drumul cel bun
În toată comuna sunt 270 de şcolari şi preşcolari. În Poiana există Şcoala Gimnazială clasele I-VIII şi o grădiniţă, în Vişina - Şcoală Primară clasele I-IV, iar în Huleşti funcţionează în prezent o altă grădiniţă. De educaţia copiilor se ocupă şapte învăţători şi 11 profesori.
„Şase profesori fac naveta de la Tecuci, ori din satele din jur, însă au biletele de drum plătite mereu. Şi elevii au transportul asigurat, cu ajutorul unui microbuz şcolar. Anul acesta, îmi doresc să demarez lucrările de modernizare la şcoala din Vişina. Acolo elevii încă merg la toaleta din curte, vreau să le trag apă curentă, să fac şi un gard cum trebuie acolo. În Poiana avem o grădiniţă a cărei construcţie a început de ceva timp, dar din 2009 nu s-a mai lucrat la ea, din lipsă de bani. Acum vreau măcar să o învelim, să o tencuim, pentru a o face folosibilă. Iar la grădiniţa din satul Huleşti vreau să pun un hidrofor. Acestea sunt investiţiile principale de anul acesta”, spune edilul.
O familie cu nouă copii, exemplu pentru alţi părinţi
Victor, Georgiana, Andreea, Florin, Sergiu, Simona, Daniela, Petrica şi Ioana. Sunt numele celor nouă copii, cu vârste cuprinse între 9 luni şi 16 ani, pe care îi are familia Munteanu, din comuna gălăţeană Poiana, familie care este, de altfel, cea mai numeroasă din zonă.
Conform edilului, Tudor Trofim, din cauza sărăciei şi a numărului mare de copii pe care îi au în grijă, 163 de familii din localitate primesc ajutor social de la Primărie.
Dacă în multe situaţii, părinţii ajung să fie decăzuţi din drepturi, pentru că îi neglijează ori îi maltratează pe cei mici, putem spune că Nela şi Marcel Munteanu sunt un exemplu pentru toţi părinţii. În ciuda greutăţilor de fiecare zi, mama şi tatăl fac eforturi ca ai lor să fie mereu curaţi (am surprins-o pe mamă în momentul în care încălzea apă pe plită, pentru a spăla haine) şi hrăniţi. Încă de când am intrat pe poartă, am fost primiţi cu zâmbete.
„Când e mai bine, când e mai rău. Important e să fim sănătoşi şi uniţi. Ne chinuim şi dormim cum putem în astea două cămăruţe, dar ne descurcăm. Ne ducem traiul de pe o zi pe alta. Muncim cu ziua şi mai facem un ban. Mâncarea o mai cumpărăm, mai primim alimente şi de la oamenii unde muncim. Avem vacă, avem cal. Avem alocaţia copiilor, ajutor social. Lunar strângem aproape 1.000 de lei”, povesteşte Nela Munteanu.
Părinţii nu se ruşinează pentru puţinul pe care îl au şi nici pentru modul în care arată curtea şi umila lor casă din chirpici, care abia mai stă în picioare. Şi, cel mai important, îi trimit pe cei mici la şcoală, pentru că educaţia este singura lor şansă să scape de sărăcie. "Ei merg la şcoală în sat, iar Victor, care e cel mai mare, la o şcoală profesională la Tecuci. Învaţă meseria de sudor, trebuie să înveţe să facă ceva, să-şi facă un viitor", ne-a spus mama, înainte să plecăm.
Veteranul Zaharia, un exemplu de luptător
Unul dintre cei mai în vârstă locuitori ai comunei Poiana este moş Zaharia Ciocoiu, care are acum 92 de ani. Pe bătrânul cu mintea încă ageră, însă trupul doborât de boli, l-am găsit într-o cămăruţă mică, bine încălzită de soba încinsă, înconjurat de rude. Auzind de venirea noastră, pentru că nu prea mai vede, doar distinge umbre în jurul său, a fost extrem de bucuros să ne povestească viaţa sa. A început aşa: „Am trecut prin Al Doilea Război Mondial, după care am venit acasă şi m-a luat foametea care a fost foarte grea, a venit colectivizarea, dar am învins-o. Am avut o viaţă extrem de dificilă”.
Chiar dacă doi fraţi de-ai lui au murit pe front, în Rusia, şi nea Zaharia a fost obligat să meargă la luptă. A fost luat în război când era flăcău de 21 de ani. Atunci a început pentru el lupta pentru supravieţuire. „Nu m-am dus de bunăvoie în război, ci cu pistolul aţintit spre mine. Stăteau boierii la 1.000 de metri depărtare de noi şi noi am fost puşi pe linia întâi de atac. Dacă refuzai, erai împuşcat. Am trecut prin multe oraşe. Multe erau dărâmate complet. Până am ajuns la Tisa, unde ne-au ţinut până au venit ruşii. Am răbdat foamete mare, dureri, m-au mâncat păduchii”, îşi aminteşte bătrânul. Cu glasul mai subţire, el ne-a povestit şi momentul în care a fost rănit pe front. „Doamne, ce dureri am îndurat. Am fost rănit la ambele picioare, când eram în Ungaria, pe 29 noiembrie, pe timp de iarnă. Am stat 24 de ore pe poziţii până când au venit brancardierii şi m-au dus la spital. Am stat invalid aproape opt luni de zile în spital. Şi încă mai stăteam, dar am aflat că mama mea s-a îmbolnăvit şi am vrut să merg acasă. Biata de ea, a suferit mult după moartea fraţilor mei şi, până la urmă, a murit de necaz”, povesteşte veteranul de 92 de ani.
Însă curajul şi credinţa l-au ţinut în viaţă şi i-au dat putere să lupte şi să treacă peste toate greutăţile. „Am făcut cruce cu limba pe pământ atunci când am ajuns acasă, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a ţinut în viaţă”, spune Zaharia Ciocoiu.
Uitându-se în urmă, se bucură totuşi că a participat activ la un eveniment care a scris istorie în România şi că a putut povesti multe lucruri interesante copiilor şi nepoţilor. „Cum trăiesc oamenii acum e bine. Să nu mai spună că o duc greu. Pentru că ei nu ştiu cum a fost în timpul războiului şi mult timp după aceea. Să se mulţumească cu ceea ce au şi să meargă mai departe”, îşi încheie povestea de viaţă respectabilul veteran de război.
CITEŞTE ŞI: Un sat gălăţean fără locuitori - LEGENDA unui loc părăsit
