* Doar un singur locaş de cult din România mai are altar… cu rădăcini! Catapeteasmă pictată pe pânză! * O ţintă necunoscută turiştilor *
În 1999, opt biserici de lemn din Maramureş au fost selectate pe lista patrimoniul mondial, deşi ele nu sunt cele mai reprezentative nici pentru Maramureş, nici pentru România…
În toate zonele ţării, mai ales în Ardeal, persecutarea de odinioară, inclusiv religioasă, a românilor, i-au forţat la gesturi disperate, de a construi cu bani puţin şi prin munca lor bisericuţe din lemn asemănătoare unor case.
Pe Wikipedia am găsit o singură biserică de lemn figurând în dreptul judeţului nostru: cea de la Cerţeşti. Alte biserici din Moldova sunt propuse acum Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural pentru restaurare… Mi-am amintit însă de bisericuţa dintr-o zonă extrem de pitorească a judeţului, aşezată parcă într-un montaigne russe de pământ, în comuna Bereşti Meria.
Acum vreo 30 de ani, l-a întâlnit acolo pe părintele Cudriţescu, care voia să apeleze atunci la revista „Magazin istoric” într-o încercare disperată de a salva pictura bisericuţei de lemn cu hramul Sfântului Nicolae, realizată pe fâşii mari de pânză.
Dar părintele Cudriţescu ne-a părăsit de curând şi poate o pune o vorbă bună şi la Cel de Sus pentru salvarea bisericii care, după cum ne-a spus o enoriaşă care îngrijeşte de această biserică-muzeu, l-a îngrijorat chiar arhiepiscopul nostru, care observa că a ajuns „într-o rână”…
Părintele Dragoş Orghidan, care ne-a deschis muzeul, ridicând husele de pe vitrine, ne spune că, acum aproape două luni, arhiepiscopul a fost aici şi a promis să trimită restauratori.
Cât o casă de păpuşi
Biserica: o cutie din pământ, joasă, cu prispă în faţă, îmbrăcată în scânduri, acoperită de vreo patru ani cu tablă, ca să nu mai intre ploaia înăuntru, fără turle, înconjurată de salcâmi şi de vechi morminte. Doi arbori mari s-au apropiat de uşa bisericii, împingând-o parcă la deal.
Înăuntru se văd crăpături în perete, afară, o încercare mai veche de susţinere a fundaţiei de stejar, cu beton greoi, care i-a făcut mai mult rău construcţiei…
Bine măcar că acum o lună s-a încheiat reparaţia drumului cu denivelări uriaşe de până aici! Turiştii, elevii – şi chiar sunt din aceştia care au mai bătut la uşa muzeului – pot veni mai uşor aici.
Masa de stejar
„Nu ştim exact când a fost ridicată, nu am găsit nici un înscris – ne spune părintele Orghidan. E o tradiţie orală, dar şi luându-se după icoane, cei de dinainte au spus că e de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”.
Părintele, care ne-a deschis muzeul-biserică, ne-a spus cu părere de rău că, dacă era înscrisă pe lista monumentelor, ar fi fost trecută şi în bugetul primăriei, al ministerului, al altor instituţii. Şi i se punea un sistem de alarmă, un paznic…
Atribuţiunile părintelui, pe care şi le depăşeşte cu drag, sunt doar să menţină curăţenia în interior. În interior, sub tavanul din stinghii, vitrine cu vechi odoare bisericeşti şi vechi ceasloave, biblii şi alte tipărituri îngălbenite de vreme, un iconostas din lemn parcă înnegrit în foc, sfeşnice…
Pe pereţi, înrămate sub sticlă, vechi picturi făcute pe pânză… În altar, vedem piciorul mesei, din lemn. „Acolo este un copac: sunt doar două biserici în toată ţara care au piciorul sfintei mese dintr-un trunchi de copac. La noi este dintr-un stejar”.
Lemnul care înveleşte acum pereţii de afară ai bisericii nu este cel de la facerea ei, ci vine de la „biserica nouă”, atunci când au început reparaţiile acolo… prin 1954. După cum se vede, şi „noul” este vechi pe aceste meleaguri cu adevărat mioritice…
Stejarul mesei mai are şi acum rădăcini în pământ! Din trunchiul fasonat s-au cioplit piciorul şi blatul mesei. Lemnul este crăpat de vreme… Abia după ce biserica va fi refăcută, la re-sfinţirea ei, se va găsi îngropat sub masa altarului documentul care îi va atesta cu siguranţă vechimea.
Un motiv în plus să aşteptăm cu nerăbdare reparaţiile, care nu se ştie când vor veni… Deocamdată, din tavan curge uneori praful, stârnit de vietăţile nevăzute, dând de lucru celor care fac mereu curăţenie.
Mai vin oamenii la muzeu? „Da, sigur. Veneau copiii de la şcoală, dar acum nu mai avem şcoală. Oricum, vin copii de pe la Slivna… Nu le percepem nicio taxă.”
La ce este bună o comoară într-un loc prin care nu trec trenuri, nu are aeroport şi nici lifturi? De ce-or fi urcând însă oamenii tocmai pe Everest, de ce s-or duce tocmai în inima Africii pentru un colţ de rai autentic, şi un rai românesc, spre care mai merge şi un drum tocmai refăcut, să nu atragă oamenii?
Şi, dacă tot nu vin turişti deocamdată, să lăsăm s-o înghită pământul, ca şi pe alte multe comori?!
Comori nepăzite
Părintele se teme pentru comorile adunate aici, care pot părea unui necunoscător nişte vechituri numai bune de aruncat. „Am mai spus-o: aici sunt icoane foarte vechi şi acestea se caută foarte mult pe piaţa neagră!”, ne atrage atenţia părintele că aceste comori ar trebui bine păzite!
Vorba ceea, dispar astăzi bancomate din plin centru, ziua în amiaza mare, darămite la capătul lumii, dintr-o clădire care stă să cadă!
Nu ştii la ce să te uiţi mai întâi! Pictura catapetesmei, realizată pe pânză, probabil în tempera sau în culori vegetale, este acum înnegrită, abia vizibilă. Icoanele poartă şi ele semnul anilor: fumul opaiţelor şi lumânărilor de altădată au mai şters din chipul sfinţilor.
Stilurile diferite ale icoanelor înseamnă şi vremuri diferite – dar toate par vechi şi foarte vechi! Se vede destul de bine în pronaos chipul Sfântului Gheorghe, dar balaurul e şters de mult…
„Mai marii noştri pun mare preţuire pe icoanele vechi, iar noi când mergem din casă în casă şi le spunem să nu le strice”, mai spune părintele.
Un pomelnic dinainte de Unire
În pronaos, găsim un pomelnic scris stângaci – se mai vede creionul cu care au fost trase liniile, ca să se scrie drept. Anul înscris: 1857! „Alecsandru, Sandu, Zahiraghi, Ilenca, Ioan” şi multe alte nume erau pomenite. Cândva, astfel de pomelnice, tocmai pentru că erau „prea vechi”, erau puse pe foc.
Afară, în dreapta bisericii, vechi cruci de piatră din care timpul a mâncat cu poftă. Cea mai bine păstrată e a lui Neculae C. Dumbravă, născut în 1865, decedat în 1905, făcută de sculptorul gălăţean Collos, al cărui nume apare şi prin Cimitirul „Eternitatea”.
Străinii văd mai bine…
O fundaţie filantropică din Olanda care a mai trimis ajutoare a vizitat vara aceasta biserica: „Au zis că se vor pune de acord să strângă nişte bani şi să-i trimită aici”, spune părintele.
Dar mai întâi va trebui să i se stabilească statutul de construcţie de patrimoniu. Fostul primar avea pe masă un memoriu pe tema asta, dar i-a spus preotului într-o zi: „Părinte, trebuie să demarăm lucrurile, dar nu ştiu dacă mai am mult timp…”.
Veneau alegerile şi nu a mai ieşit primar. Noul primar a început însă bine: a reparat drumul până la bătrâna biserică.
Atracţie potrivită la loc nepotrivit?
„Nu e zonă turistică, să vină oamenii ca la Moldoviţa sau Suceviţa, nu e mănăstire. Mai degrabă vor mai veni din străinătate, aşa cum au fost olandezii…”.
Speranţă este: „Trebuie făcut neapărat ceva! Am să lucrez la proiect în iarnă şi o să fac un memoriu către Prea Sfinţitul şi să vedem ce se poate face…”.
Dar, ce să-i faci? În România se mai păstrează peste 1400 de biserici de lemn construite înainte de Primul Război Mondial…
Pe aici trecea Cuza
„Biserica asta a fost ridicată, pe vremea lui Ştefan, de un cioban” – ne-a povestit unul dintre vecinii locaşului transformat încă de prin anii ´60 în muzeu: nea Ghiţă Pricop, gospodar cunoscut, fost consilier comunal şi consilier eparhial în funcţie.
„Are vreo 550 de ani. Pe timpul când se întindea până aici Episcopia Romanului, se poate să se fi făcut înscrisuri-ceva, care să spună exact…” Vreun act domnesc de împropietărire?
„Pe vremea aia era libertate mare, fiecare se aşeza unde dădea de apă… Apoi făcea biserică. Asta a fost învelită cu stuf la început. E cam ceea ce ştiu eu, ştiu din tată-n fiu. Am avut un unchi care ştia tot despre biserica veche, ştia un pic de limbă slavonă…”.
De altfel, la nea Pricop calci pe Istorie: în spatele casei era pădure, cu haiduci.
Haiducul Duhan fura cu măsură
„Şi casa mea asta bătrânească are 300 de ani. A fost şi Cuza în casă la noi. Când s-a făcut ocaua la Galaţi, a fost aici străbunul meu, Ion Patrichi. Era cuzist, umbla cu drapelul lui Cuza… Am avut şi drapelul în casă. Pe aici trecea pe atunci drumul spre Iaşi, şoseaua care s-a dărâmat în primul război mondial…
„Pa aici, pe la 1800, locuia un preot. Un haiduc, Duhan, care fura de la bogaţi şi dădea la săraci. L-a atacat cică pe preot, l-a luat de barbă, l-a dus la tăietor să-i taie capul: ˝Spune unde ţii galbenii!˝”.
„Avea preotul cinci pungi de galbeni, cât o fi însemnat asta, şi i-a dat. Haiducul i-a luat trei, i-a lăsat două pungi şi-a plecat. Aşa mi-au povestit bătrânii mei…”.
Bereşti Meria a fost o aşezare săracă şi cam săracă este şi azi. Până la cooperativizare, erau doar câteva case aici în sat, case de plugari - oameni săraci, ne spune săteanul. Ca să vezi: aşa puţin belşug şi atât de multă Istorie!
