Cazul Galaţi: misterul morţilor de la Gara CFR

Cazul Galaţi: misterul morţilor de la Gara CFR
Evaluaţi acest articol
(31 voturi)

Pe 28 iunie, comemorăm exact 80 de ani de la raptul Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de către URSS. Moştenitoare a imperiului roşu, Federaţia Rusă nu recunoaşte nici astăzi abuzul. Nebunia ticăloşiilor a continuat şi cu Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, când Reichul german silea România să cedeze jumătate din Transilvania! Pericolul sovietic la graniţă, aliatul german rupând ţara de la Vest, legi rasiale, dictatură în ţară… Urma campania din Basarabia şi Odesa, Cotul Donului. În ´40, ţara fierbea: frica, disperarea, violenţele aveau să îşi pună pecetea.

Fotografiile realizate de artistul fotograf bucureştean Wilhelm (Willy) Alexander Pragher, până în ´39 fost fotoreporter liber-profesionist la Berlin, emoţionează şi azi: sute de bucureşteni rugându-se în genunchi pentru izbăvirea Basarabiei. Gest reluat şi în anii din urmă la Bucureşti ori la Chişinău… Drama anexării Basarabiei a creat foarte multe drame personale şi a despărţit fraţii de limbă şi de istorie. De aceea, nu trebuie să uităm!

Sovieticii nu și-au respectat nici propriii termeni

Pe 28 iunie 1940, în adâncă noapte, la ora 2,55, ministrul Afacerilor Externe al URSS, Vyacheslav Mikhailovich Molotov – semnatar al secretului “Pact Ribbentrop – Molotov” – îi comunică lui Gheorghe Davidescu, ambasador (“ministru plenipotenţiar”) la Moscova, că sovieticii sunt nesatisfăcuţi de răspunsul guvernului român, care încerca să mai câştige timp. Răspunsul nostru, considerat ,,imprecis” deoarece ,,nu se spune direct că el [Guvernul roman] primeşte propunerea guvernului sovietic de a-i restitui (s.n.) neîntârziat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei”. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Străine, i-a înmânat un nou ultimatum, faţă de cel din 26 iunie. Acesta spunea: „1. În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti. 2. Trupele sovietice, în acelaşi timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei” etc. Cererea românilor de prelungire a termenului de evacuare e respinsă: la ora 14,00, Armata Roşie va ocupa oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Chiar şi aşa, Armata Roşie nu a respectat propriii termeni impuşi, ci a şi trecut mai devreme la ocuparea teritoriilor româneşti de Est ale României Mari.

O mână de eroi!

Tancurile ruseşti au forţat astfel, pe 2 iulie, deci cu şase ore înainte de evacuarea şi cedarea oficială a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţei. Maistrul militar Napoleon Alexandru Popescu a fost “singurul ofiţer român” care le-a oprit, încălcând chiar ordinele precaute de retragere, ale superiorilor săi, trecând chiar podul de peste Prut, Galaţi-Giurgiuleşti. După ce au deschis focul cu puţinele lor tancuri împotriva puternicei coloane de tancuri sovietice, avariind mai multe, românii – din care a făcut parte şi regretatul prof. univ. dr. Nicolae Bacalbaşa, de la Universitatea “Dunărea de Jos” – s-au retras şi au aruncat podul în aer. Consiliul Judeţean Galaţi a ridicat la Giurgiuleşti un monument în cinstea acelor eroi.

Textul ultimatumului din 26 iunie susţinea şi aberaţia că Basarabia era locuită majoritar de ucraineni, arată acum publicaţia infoprut.ro Susţinând că „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică [care încă nu exista!] (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni”.

Ticăloşia unei părţi a clasei politice româneşti

Diplomatul Dimitrie Iuraşcu (gălăţeanul, absolvent al Liceului ”Vasile Alecsandri”, trimis extraordinar al României la Oslo şi Lisabona între 1934 – ´38, respectiv ´41), consemna pe caiete, tipărite recent în cartea ”Jurnal politic 1939 – 1950”, editată de Editura Muzeului de Istorie Galaţi: ”Nu avem decât ceea ce merităm: timp de 20 de ani ne-am bătut joc de noile provincii (Basarabia şi Cadrilater – n.red.), trimiţând să le exploateze toată drojdia de la noi care ne-a năpădit după [Primul] război [Mondial]. N-am fost vrednici de ţara pe care ne-a dat-o Dumnezeu.” Diplomatul se temea - şi a avut dreptate – că sovieticii vor deporta apoi în Siberia şi prin alte pustietăţi populaţia civilă română din teritoriile ocupate.

Iată şi opinii de pe un site evident naţionalist şi declarat creştin, News ştiri nefiltrate: ”Principala preocupare a presei [româneşti] a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupţie a miniştrilor, senatorilor şi deputaţilor. Parlamentul şi presa au reuşit să creeze o falsă imagine a administraţiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care, deşi departe de a fi ireproşabile, reuşiseră totuşi să facă ceva pentru ţară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991)”

300, sau… 400 de oameni ucişi la Galaţi?!

Am privit cu oroare fotografiile făcute, după carnagiul din 30 iunie 1940, de către medicii legişti, în curtea Spitalului Militar din Galaţi, o imagine oferită de profesoara gălăţeană Charlotte Barbu: sunt cadavre care nu par victimele unor rafale nervoase, ci mai degrabă ale unor tiruri precise. Recent, a cercetat lucrurile şi un grup de reprezentanţi ai Comunităţii Evreieşti din România. >

A fost sau n-a fost “progrom”, aşa cum s-a vehiculat, acel “incident”, cel mai sângeros de acest fel în epocă, al cărui număr de victime nici măcar nu este precis stabilit?

O cercetare meticuloasă, peste o “afacere” bine ascunsă, mistere

”30 iunie 1940. Masacrul de la Gara din Galaţi” este titlul unui capitol din vasta carte documentară ”O istorie a evreilor din Galaţi/ File de cronică de la începuturi până la marea emigrare”, de Lucian-Zeev Herşcovici, cărturar gălăţean, acum în Israel, şi cunoscuta scriitoare, cercetătoarea gălăţeană Violeta Ionescu. Într-un ”lagăr rudimentar special amenajat” în Piaţa ”I. H. Rădulescu”, cea din spatele Gării CFR, păzit de armată, un ”incident” ”s-a soldat cu circa 400 de victime în rândul civililor care voiau să plece în Basarabia.” ”Probabil că printre victime nu erau evrei locuitori ai oraşului Galaţi; din acest motiv, tragedia nu a fost cunoscută în oraş şi nici nu s-a păstrat în memoria colectivă a evreilor gălăţeni decât în mică măsură.” Un secret păstrat şi de autorităţile comuniste din ţară, doar istoricul Ion Bulei a putut cerceta, dar n-a fost lăsat să şi publice! Comisia Internaţională pentru Sudierea Holocaustului în România, menţionează autorii, nota în Raportul final că aici au fost ucişi 300 de “civili”, ”în majoritate evrei”. Pe fondul sufocant al aglomerării cu 10.000 de oameni de diferite etnii refugiaţi atunci în oraşul nostru, ”punct foarte important de evacuare din Basarabia”. Autorii includ mărturia dlui Şlomo Bercovici, despre ”probabilitatea” existenţei unei gropi comune. Pe 29 iunie, 3.000 de evrei trecuseră din Galaţi, prin Reni, în Basarabia, scria, citat în volum, şi regretatul istoric Jean Ancel. Care preciza că “măcelul a fost ordonat de autorităţi”, care voiau să degajeze gara pentru refugiaţi venind din Basarabia. (Precizăm: inclusiv pentru foştii colonişti germani, cazaţi apoi în hangarele Aeroportului Militar Galaţi, n.red.) Este citată şi Corina Paula Michael, născută Picker: tatălui său, Itzac Picker, i s-a solicitat în acea noapte să iasă cu un camion. Secret teribil, păstrat până la moarte! Unchiul doamnei, Ely Bocăneţ, aflase totuşi că fuseseră transportate cadavre la Cimitirul Israelit; unde au fost deci înhumaţi şi creştini? În schimb, ziarul local ”Vocea” punea batista pe ţambal, la vremuri de cenzură militară, minimalizând lucrurile: cică nu erau motive de panică.

Fiul eroului Grigorescu ar fi ordonat blocajul

Printre alte multe surse şi mărturii, autorii mă citează şi pe mine, cu date dintr-un articol din publicaţia ”Partener”, nr. 28/ iulie 1991. ”Era 30 iunie 1940. La ora 16, podul de peste Prut urma să fie aruncat în aer, circulaţia în ambele sensuri trebuia întreruptă”, astfel mi-a relatat atunci octogenarul Mihail Bratoveanu, în ´91 (la 82 de ani) vedetă în presa de Capitală, ca fost deţinut politic supravieţuitor unei condamnări la moarte comuniste.

Probabil că refugiaţii dinspre Galaţi n-ar fi fost primiţi cu flori de Armata Roşie, ba chiar încălcarea poruncilor sovietice ar fi constituit şi vreun pretext de invazie… Familii sfâşiate, despărţite brusc de Ultimatum, afaceri lăsate de izbelişte, mici agoniseli irosite sau averi măcar parţial salvabile îi adunau pe acei oameni deznădăjduiţi. Cei din spatele Gării nu au fost arestaţi, ca la un progrom propriu-zis, ci nu au vrut/ n-au avut unde să plece. Desigur, provocatorii sovietici vor fi profitat, folosind un pistol ca să creeze panică, chiar victime, ucigând întâi câţiva soldaţi din gardă… Bratoveanu susţinea autoapărarea: ”Când comandantul gării Galaţi, Romulus Grigorescu, unul dintre fiii eroului de la Mărăşeşti, a ordonat oprirea trecerii, m-a însărcinat cu supravegherea trecerii.” Erau deja o mie de oameni buluciţi, în căldura înăbuşitoare, desigur, abia ţinuţi pe loc. ”Din mulţime s-au auzit focuri de armă şi trei soldaţi au căzut la pământ. Am ordonat: «Foc!» Eram la ora aceea cel mai mare în grad. Colonelul Dumitrescu a sosit în goană şi a întărit ordinul – avea să-l coste 12 ani!” Pe Bratoveanu, Tribunalul militar din perioada Dej, în “Obsedantul deceniu”, l-a condamnat la moarte, cu învinuirea că e criminal de război. La Jilava (după ce la Galaţi trecuse prin bătăile şefului închisorii, celebrul torţionar Petrache Goiciu), în fiecare seară erau scoşi câţiva deţinuţi şi unii nu se mai întorceau…

Maistru militar Bratoveanu mi-a mai povestit că la cercetări, lângă Gară s-a descoperit un Nagan, revolver de fabricaţie în special rusească. Cu acesta se trăseseră focurile provocatoare, la care soldaţii au primit ordin ca să riposteze cu armele lor automate şi, la 2.000 de persoane înghesuite în ţarcul improvizat, care bara accesul spre liniile ferate, nu ar fi de mirare ca unele victime să fi murit şi strivite…

Ancheta lui Paul Goma l-a găsit nevinovat

Paul Goma era pe atunci rezident – şef în SSI-Serviciul Special de Informații. El a condus ancheta care i-a absolvit pe militarii implicaţi, dar, se ştie, deciziile pot fi politice şi se iau în Guvern... Dacă ne gândim cum au dispărut dosarele după masacrele din 1907, de asemenea rămase pe vecie fără un număr cunoscut de victime, ne putem gândi că ambele verdicte vizând grupul Bratoveanu, cel iertător, din anii ´40, ca şi acela comunist, dur, trebuie să fi avut vicii. Oricum, şi Bratoveanu pretindea, în ´91, afându-se şi la o vârstă înaintată, că nu ştia exact câţi morţi lăsaseră, peste numărul de 300!

Spre sfârşitul războiului, lucrând în parteneriat cu nemţii, Bratoveanu – absolvent de L.V.A. şi apoi şef de promoţie la Institutul ”Mircea cel Bătrân” – a lucrat şi la Contrainformaţii. A salvat-o de spionajul german, la Odesa, pe agenta dublă Tania Milianov, fiică a unui ofiţer ţarist, însă a refuzat protecţia ei şi a NKVD-ului sovietic şi nu a rămas în Odesa. La proces, a fost prezentă şi ea, amintindu-i că a greşit.

Citit 6996 ori Ultima modificare Luni, 29 Iunie 2020 12:15

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.