* Cosette locuieşte în I.C. Frimu * „Pentru ceilalţi, încerc să fiu un copil normal” * După trei ani fără lumină, la 16 ani, Anca nu se gândeşte la calculator, iubiri sau filme * În schimb, copila eşalonează datorii la întreţinere * Face şi planul pentru reînnoirea contractului de proprietate * Şi visează - pur şi simplu VISEAZĂ – să aprindă lumina *
„Să nu vă speriaţi”, ne şopteşte zâmbind Anca, de 16 ani, poftindu-ne în apartamentul de la etajul întâi. Casa ei şi a mamei, că trăiesc singure, părinţii au divorţat.
Să ne speriem? Încercăm o încurajare, dar gurile şi nările ni se umplu cât ai clipi de mirosul complet al mizeriei, al bolilor necunoscute, pândind de după pereţii unsuroşi.
Năuciţi, plutim prin duhori grele, de veceu public. Ne ferim să atingem orice lucru în jur. Odată ajunşi în camera fetei, ochii ni se obişnuiesc cu bezna.
Copila aprinde câteva lumânări, dar lumea Cosettei din 2010 rămâne la fel de mizerabilă ca şi a personajului lui Victor Hugo, de la 1815.
Primii de la urmă
Ne întâlnim în I.C. Frimu, la „Două babe”. Încă de la intrarea în scară, Anca nu se fereşte să ne arate – ea şi mama ei au cele mai mari datorii din bloc la întreţinere - 2.038 lei.
Iar blestemul datoriilor le-au aruncat pe Anca şi pe Cezarina, mama ei, în dizgraţia vecinilor.
Mama a fost dată în judecată de administraţie, iar administraţia a câştigat procesul, cele două primind acasă avertisment că vor fi executate în caz de neplată.
„Administratora fură”, ne zice convinsă Anca, în timp ce urcăm spre etajul întâi. La intrarea în casă, fata se întoarce prevenitor: „Să nu vă speriaţi”.
„Nu mai avem lumânări”
Cândva lucrurile din casa familiei Sandu au fost noi şi curate. Perdelele au învăluit geamuri sclipitoare, uşile se deschideau proaspăt vopsite, podelele nu aveau pete roşii misterioase, iar aerul, aerul se îmbiba cu miros de primăvară.
Acum însă casa dospeşte în căldura dată de singurul ochi care arde la aragaz.
Mâncat tot de rugină, aragazul este cel mai de preţ obiect din bucătăria soioasă, în care mama şi fiica iau masa pe un scaun vechi, aflat în mijlocul încăperii.
Locul dospeşte de duhori ameţitoare, care închid plămânul şi blochează nările. Dormitorul fetei cere timp de adaptare a ochiului.
„Nu mai am lumânări”, zâmbeşte scuzându-se copila, în timp ce înghesuie cu degetele câteva bucăţi de ceară într-un borcan de-acum plin. În casa familiei Sandu becurile nu merg de peste trei ani.
„Fac eu suc…”
Adolescenta îşi asumă şi rolul de mamă, Cezarina fiind pensionată pe caz de boală – „Mă enervez repede”, spune femeia şi ne arată parafa medicală: „Sindrom discordant”. Schizofrenie.
Când o întreb de Sărbători, Anca râde: „Am mâncat cozonac de împrumut. Şi zece ouă. Că atât mi-au dat, unul-altul”.
„A venit taică-su’ şi i-a adus portocalele alea”, spune şi Cezarina, arătând spre nişte fructe întărite de vechi ce sunt. Le strânge mimând detaşarea: „Îmi fac eu suc cu ele”.
Design vestimentar
„Mă duc din nou la şcoală, de la toamnă. Bine că am terminat opt clase! Acum mă înscriu la liceu”, zice mândră Anca. Cezarina o priveşte critic: „Ce să cauţi tu la textile?”.
„Mamă, nu fac Textile! Mă duc la design vestimentar. Am să desenez haine”, se bosumflă intrigată copila.
„Ha! Asta nu e meserie”, decretează mama, nemulţumită de idealurile fetei.
Îmi povesteşte că a dat-o în judecată pe „administratoră”, că singur a furat-o, iar ea nu vrea decât să poată plăti eşalonat datoria.
Ce venit aveţi pe lună? Anca adună repede: „Eu iau 20 la sută din venitul tatălui, adică în jur de 200 lei.
Mai am alocaţia de 42 lei, iar mama are o pensie de 470 lei. În total 712 lei”.
„Ne evacuează”
Aşezându-se pe patul cu speteze late, demodate, Anca vorbeşte simplu, fără ifose: „Casa o avem de la mamaia. A murit acum patru ani…”.
„Ea a crescut-o, eu nu am avut copil cât a fost Anca mică”, intervine mândră şi Cezarina, iar Anca ne aruncă priviri vesele.
„Dormeam aici, cu ea”, zâmbeşte copila, şi în timp ce îşi aminteşte ochii îi luminează pleoapele transparente. Acum le paşte evacuarea pe amândouă.
La plecare, ne conduce. Ne oprim o secundă în faţa balconului ei. După o pauză, buzele Ancăi se opresc o secundă din zâmbit şi tremură a deznădejde.
„Eu ştiu cum trăiesc copiii normali. Nu am povestit niciodată cum e aici. Nu mi-am chemat niciodată prietenele să doarmă la mine”.
„Nu vreau nimic, nici calculator, nici alte aparate. Doamne, să scap de grija cu apartamentul! Şi să pot să trag din nou lumină”, îşi regăseşte copila zâmbetul.
Acasă la tine
O putem ajuta pe Anca? Paştele a trecut, până la Crăciun mai este, aşa că scuze pentru generozitate nu mai avem.
Dar să nu uităm că pe Cosette din I.C. Frimu, Lumina a ocolit-o şi de Paştele acesta. Iar pe următorul, dacă nu se adresează Instanţei pentru eşalonarea datoriei, copila l-ar putea petrece în stradă.
Nu i-ar mai putea purta de grijă, atât cât ştie ea, mamei. Nu s-ar mai reîntoarce la şcoala pe care a abandonat-o fără voie.
Toţi cei care îi pot face o bucurie unui copil care nu cere nimic, se pot adresa redacţiei noastre, la telefoanele afişate în ziar.
Ştii, Galaţi, ce e bine e la tine acasă? Locul în care perdelele învăluie geamuri sclipitoare, uşile deschid camere proaspăt vopsite şi podelele lucesc a lemn.
Iar aerul, aerul se îmbiba a miros de primăvară. Ştii, Galaţi, ce e bine e la tine acasă?
