Pechea a apărut în prim-plan şi cu ocazia celor mai faimoase gale de decernare a premiilor din industria filmului.
Trei copii cu rădăcini în această comună au jucat în pelicula germană „The White Ribbon (n.r. - Banda Albă)”, premiată la Cannes şi Globurile de Aur şi nominalizată la Oscar.
În plimbarea noastră am dat peste Dorin Drăguş (FOTO), unchiul micilor vedete Maria-Victoria, Paraschiva şi Josef care trăiesc la Berlin (n.r. - tatăl copiilor şi fratele interlocutorului nostru, Nicolae-Silviu Drăguş, este violoncelist la Filarmonica din Saxonia Mijlocie).
Posesorul unui umor aparte, localnicul, şi el profesor de muzică, ne-a oferit replici-spectacol, multe în argou şi în ultima clipă am renunţat la ataşarea unei legende în subsolul articolului.
„Filmul? Eram înghesuit de datorii…”
- Aţi văzut cel mai lăudat film al comunei, domnule Drăguş?
- (se uită atent şi face cu ochiul) Nu!
- De ce? Totuşi, joacă nepoţii dvs. acolo…
- Nu l-am urmărit fiindcă n-am fost la Bucureşti! Or aici unde era să-l văd?
- E drept, singura variantă ar fi fost descărcarea de pe Internet…
- Am Internet, nu contează, dar nu-mi stă în caracter să fac piraterie.
- Când aţi aflat că joaca alde juniorii Drăguş în film?
- Ştiu de anul trecut, când a fost frate-miu la premii, la „Palme d`Or”. A venit soră-mea la mine şi mi-a zis „hai, frate, să-ţi dau o veste trăsnet! Nepoată-ta a câştigat premiul cel mare” Mă gândeam la fiică-sa, dar aceea n-are nici în clinică, nici în policlinică cu teatrul, cu filmul. Apoi mi-am dat seama că e vorba de copiii lui Nicolae. O fi film bun, dar am şi uitat de el. Eram mohorât atunci, înghesuit de datorii…
Fratele Nicolae n-a mai fost acasă de trei ani
- Se simte criza economică şi la ţară?
- (zâmbeşte generos de sub mustaţă) Când o văd pe nevastă-mea râzând, o întreb „hopaa, s-a mai deschis vreo bancă, ceva?”. Ea nu iartă niciuna, e vai de capul meu, pericol democrat! Nici mama Jandarmeriei n-are ce să-i facă. Eu sunt om paşnic (n.r. - soţia lui Dorin Drăguş este director adjunct la liceul din comună).
- A făcut fratele cinste pentru premiile adunate cu „Banda Albă”?
- L-am felicitat, dar el nu bea! Lasă că beau eu pentru toţi (râde zgomotos). Nicio problemă, adică keine problem!
- De când n-a mai fost prin Pechea Nicolae Drăguş?
- De trei ani de zile, dar mă claxonează tot timpul pe telefon. Acum m-a iertat că sunt în doliu cu Steaua, că el e rapidist (n.r. - tocmai ce câştigase Rapidul cu 5-1 în Liga I de fotbal). E băiat de salon, cu obraz, mă lasă să-mi ling rănile, iar apoi mă claxonează cu siguranţă.
„Aici iei una şi cucu-ţi cântă!”
- Copilaşii?
- Da, au fost toţi trei aici. Cea mai mare bucurie a lor e să vina la bunica, la Pechea. Maaamăă! Se lasă în picioarele goale, se stropesc, se cutare... Pe Josef l-am facut birjar, di, di, di, my horses, di! L-am băgat pe căruţă. Aoleu, ce bucurie pe capul lui! Le-a povestit tuturor.
- Pechea e tare în box, tare în filme. Ce-i mai lipseşte?
- Îi mai trebuie artă pe plan local, dar nu prea. Avem alte probleme.
- De Lucian Bute ce spuneţi?
- I-a fost elev soţiei mele. E mare, dom’e! Nu am crezut că poate să ajungă aici şi, vă spun eu, mai are multe de spus, încă n-a atins apogeul. Când era bighidiu nu bătea, mângâia, te bâjbâia, nu dădea cu simţ de răspundere, cum se dă la Pechea.
Aici se dă una şi cucu-ţi cântă! Încet-încet, a luat în forţă, seriozitate… E băiat de caracter, un lucru pe care nu-l prea găseşti la boxeri. Majoritatea sunt întorşi de la ţâţă, ei buf-buf şi atât! Te-au făcut planton şi gata.
„Cu noru’ ăsta mai vin alde Bute?”
- Să-nţelegem că la Pechea a da cu pumnul este o artă?
- Exact! Păi asta-i de când era Stalin sergent. Pechea şi Cudalbi erau etichetate împreună. Cum era comunismul cu secera şi ciocanul, noi eram cu coasa şi târnăcopul. Cu şunda, cu pârnaia! Nu trecea nimeni necariat de aici (n.r. - necariat, în argou, înseamnă nebătut)
Să pleci din Pechea fără un semn? Măcar să-ţi taie o ureche, ca să te cunoască. Aşa era atunci. Lucian a văzut ca boxul nu e balet, nu e de domnişoare, şi a zis „băi frate, hai să te cătrănesc, să mă ştii de jupân!” Ce rost are să câştigi la puncte, să aştepţi decizia juriului?
- Aici, la cârciumă, la praşilă, se vorbeşte în timpul săptămânii despre Lucian Bute?
- Bineînţeles! Tot timpul. Babele vorbesc, să-nnebunesc! E subiect, pe cuvânt. Nu intervine niciodată saturaţia. La noi, la Pechea, Lucian e mai important decât agricultura! Am auzit o băbuţă din sat „dom`e, dar cu norul ăsta, mai vine acasă sau nu mai vine? Da` Marişica cu Ştefan mai vin?” Ce era să-i zic, io ştiu? I-am sugerat să dea în bobi ca să afle.
- Ce dureri are comuna dvs.?
- (oftează, dar nici acum nu se încruntă) Celelalte, vi le spun în episodul urmăritor. Despre Pechea se poate scrie un roman.
De ce comună, şi nu oraş?
Profesorul de muzică Dorin Drăguş, o altfel de enciclopedie, susţine cu umoru-i aparte că Pechea a ratat şansa de a deveni oraş pe timpul „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”.
„Pechea este comuna viitor fost oraş! N-a vrut Nea Nicu s-o facă oraş pentru că nu trecea calea ferată pe la noi. A spus atunci că vrea să facă la noi fabrică de zahăr, de spirt, şi a făcut până la urmă puşcărie cu trei sferturi de inşi din Pechea. Stăteau văduvele grupa mare, asta este”, povesteşte mucalitul pechean în vârstă de 50 de ani.
Din punct de vedere teritorial-administrativ, Pechea este centru de comună şi are un sat component, Lupele, situat în Valea Lozovei.
Pistă de atletism, nu glumă
Călăuza noastră prin celebra localitate gălăţeană, profesorul Drăguş, nu ne-a lăsat singuri nici pe stadionul pe care joacă echipa de fotbal a pechenilor.
„Am citit în Viaţa liberă că pe stadionul Dunărea au pus ăia guri de canal pe pista de atletism. Păi, iată pistă number one aici, la Pechea! Aici se pot antrena şi atleţii de la lotul naţional de însămânţări, fără nicio taină. E pistă de zgură ca lumea”, o laudă glumind dascălul.
Şi, într-adevăr, mai puţine pericole întâlneşti pe fâşia din jurul terenului comunal decât pe suprafaţa de pe arena municipală din Galaţi.
„Ne mai trebuie nocturnă, dar se poate juca şi la lumânări, că avem preoţii aproape”, conchide Dorin Drăguş.
Teatrul de vară, în paragină
Lângă Căminul Cultural din Pechea mimează fericirea Teatrul de Vară al comunei, o arenă în care natura, beneficiind de indiferenţa umană, şi-a făcut de cap: cresc copăcei, buruienile mai au un pic şi te sugrumă, iar scena este sinistră (multă mizerie, înscrisuri obscene, ca peste tot în România).
„Ne dorim să facem o gală de box chiar aici, la Teatrul de Vară. Eu zic că va fi reamenajat şi vom putea să le oferim localnicilor un spectacol pe cinste”, este de părere pugilistul amator Marius Jecheanu.
„Acesta nu-i Teatru de Vară, e teatru de verişoară, că am eu o verişoară în străinătate”, a ironizat amplasamentul muzicantul Dorin Drăguş pe care-l doare faptul că nu se mai pune accentul pe artă, ca pe timpuri.
