* Pământul fuge de sub picioarele celor care locuiesc în cartierul „Francezi” * Complexul din cartier, maculatorul amatorilor de graffiti şi ascunzişul consumatorilor de bronz * Terenul o ia la vale doar pentru unii * Amintiri din epoca păcănelelor *
Zona Cartierului Francezi, de altfel una foarte liniştită şi îndeajuns de curată în comparaţie cu multe alte cartiere mai cu pretenţii ale oraşului, suferă de ani de zile.
Pământul fuge de sub picioarele celor care locuiesc aici, iar o mărturie clară a acestui fapt, dincolo de celebrul bloc C20 (reconsolidat acum), este fostul complex comercial „Francezi”.
Un fel de geamăn al edificiului similar din Ţiglina, distrus şi el nu din pricini naturale, ci de furia edilitaro-antropică postdecembristă, este acum la un pas să se transforme dintr-o clădire părăsită într-un morman de moloz.
Comercianţii care activau aici şi-au strâns catrafusele de ani buni şi s-au îndreptat spre alte zone cu vad mai bun şi unde pereţii nu îşi schimbau... solida configuraţie zi de zi, iar grinzile de fier nu scrâşneau ameninţător pe beton.
Locul acesta nu a mai rămas acum decât un spaţiu ideal de jucat „somata”, nişte ziduri care parcă imploră, graffiti-uri cu mesaje porcoase şi cotloane sigure unde cei interesaţi pot trage nestingheriţi „un bronz” sau vreo ţigară răsucită pe genunchi.
Epoca păcănelelor
Am ignorat mesajul oficial deloc ameninţător, trecut pe o tablă ruginită care a fost cândva vopsită cu verde şi care încearcă să te gonească de acolo, şi ne-am amintit de sălile îmbâcsite cu fum de ţigară în care jucam un biliard cu colegii de liceu sau de păcănelele subvenţionate sistematic cu alocaţiile şcolarilor marcaţi cu nota opt la purtare.
Locul te face să-ţi aduci aminte cuvintele „roşu, două negre, roşie, roşie, neagră...” în ritm sacadat şi, inevitabil, memoria olfactivă te determină să rememorezi aroma de pizza experimentală.
Dincolo de nostalgia apropiatelor vremuri în care locul era unul animat, trebuie spus că acum nimic nu ar mai trebui să te îndemne să dai pe acolo.
Nisipuri mişcătoare, doar pentru unii
Explicaţia autorităţilor pentru paragina în care a ajuns complexul este una simplă: terenul pe care este construit este nesigur, iar o reconsolidare ar determina sine un efort financiar nejustificat. Aşa se întâmplă când un loc aparţine tuturor, dar în acelaşi timp nimănui.
Justificarea cu terenul instabil pare a fi una puerilă, atâta vreme cât la nici 10 metri depărtare, un recunoscut constructor din Galaţi sapă gropi adânci şi toarnă fundaţii pentru blocuri cu apartamente de lux sau cine ştie ce vile.
Asta te face să te întrebi cine Doamne-iartă-mă i-a dat autorizaţie de construcţie pe nisipuri mişcătoare, dar şi dacă nu cumva terenul pe care stă acum complexul părăginit nu poate deveni brusc stabil în cazul în care vreunui antreprenor îi dă prin cap să ridice acolo un bloc cu peste 10 etaje în care să se mute protipendada oraşului.
Noi, cu democraţia…
„Astea le-am stricat noi, cu democraţia...” ne spune unul dintre locuitorii din zonă, oprit în părculeţul din faţa complexului. Cu mâna dreaptă întinsă spre clădirile din complex, Mihai Bratu pare a-şi asuma un fel de vină, alături de tovarăşii cu care gustă un şpriţ.
„Locul ăsta, da` nu numai locul ăsta, este... ştiţi cum este, ca o ţară fără conducători. Uite-aşa este şi România dacă nimeni nu se îngrijeşte puţin de ea. Am 64 de ani şi stau aici din tinereţe, dar ca acum nu îmi amintesc să fi fost vreodată”.
„Ce să mai dăm vina pe unul sau pe altul? Toţi suntem vinovaţi! Acum ne-am obişnuit aşa şi nu mai avem ce să facem – vorbim aşa, să ne aflăm în treabă”, ne-a explicat hâtru gălăţeanul în timp ce şedea pe o băncuţă din beton.
La câteva zeci de metri, un grup ceva mai mare de locuitori ai cartierului se bucurau din plin de soare şi de pomana pe care şi-o făceau unul altuia de Sfântul Gheorghe.
„Să daţi la televizor, acolo. Să se vadă că parcă suntem uitaţi de lume aici!”, ne-a spus unul dintre cheflii, încercând în felul acesta un fel de „la revedere”.
