* O mamă are mari greutăţi în îngrijirea fiicei bolnave de schizofrenie paranoidă * Fata de 24 de ani stă pe străzi cu săptămânile şi refuză tratamentul de un an, susţine mama * „Unde e copilul meu acum? Eu nu vreau să-l las să moară pe stradă” *
Despre faptul că locurile din instituţiile specializate în tratarea bolnavilor psihic sunt insuficiente v-am mai scris şi în ediţiile trecute ale ziarului nostru. Cu fiecare zi care trece problema devine, din păcate, tot mai presantă.
Şi dacă vă gândiţi că pe străzi circulă liberi doar bolnavii psihic din Galaţi, ar fi bine să vă mai gândiţi o dată! Ieri ne-a vizitat la redacţie o mamă disperată din Tulcea, care susţine că nu îşi mai poate îngriji copilul bolnav de schizofrenie paranoidă.
„Fata mea a fost fată bună, mamă. A făcut 10 clase şi a şi lucrat vreo doi ani acolo la noi, la Măcin, la un atelier de croitorie. După aceea s-a îmbolnăvit. Am dus-o la doctori în Tulcea şi am fost şi de două ori cu ea la Bucureşti”, povesteşte Marcela Cotaru.
Are 60 de ani, e încă în putere şi are şi sprijinul unui frate prin gospodărie, dar tot nu-şi poate îngriji cum trebuie copilul.
„Vine şi pleacă. La 2-3 săptămâni trece pe acasă, se schimbă şi iar pleacă. Nu poate să stea. Nu şi-a mai luat tratamentul de un an de zile aproape. Eu nu pot să i-l dau”.
„Şi mă gândesc că tot timpul cât a stat internată şi doctorii i-au dat tratament mergea spre bine. Dar acum…. nici nu mai ştiu unde e”, mai spune mama, cu inima frântă.
„Am venit la dumneavoastră pentru că fata mea a ajuns şi până în Galaţi şi a fost internată şi aici (la Spitalul de Psihiatrie Elisabeta Doamna - n.r.). M-a anunţat Poliţia de aici, de la dumneavoastră, să vin să o iau. Am luat-o cum am putut, dar n-am reuşit s-o ţin acasă, a plecat iar”.
„Acum ce să fac, se întreabă mama disperată. Unde e copilul meu? Eu nu vreau să moară pe stradă!”, mai spune femeia cu ochii în pământ.
Ce se poate face?
Deşi nu suntem medici, din punctul nostru de vedere, locul unui bolnav psihic ce refuză tratamentul nu este pe străzi sau acasă, ci într-o instituţie specializată.
Din nefericire, astfel de instituţii (cum este în Galaţi Centrul Medico-Social de la Găneşti, spre exemplu) sunt mult prea puţine şi supraaglomerate, pe deasupra.
Soluţia ar fi totuşi ca medicii curanţi ai fetei să o ajute pe Marcela Cotaru - o femeie simplă, care nu se poate descurca singură - să îi găsească fiicei un loc într-un centru medico-social specializat în îngrijirea bolnavilor psihic.
Să nu uităm nicio clipă că nimic nu e mai cumplit pentru un părinte decât să-şi vadă copilul pe care l-a crescut rătăcind pe străzi, cu minţile pierdute.
Numai ce-i care au trecut printr-o asemenea dramă ştiu ce e în sufletul femeii în serile în care trebuie să adoarmă fără să ştie unde e copilul ei şi în dimineţile care vin inutil, fără să îi aducă nici o veste despre fiică.
