A muncit, a suferit dureri cumplite în ultimele luni şi totuşi a refuzat să iasă la pensie. Spera că va reuşi să câştige suficienţi bani ca să le ofere un măcar un adăpost fiicelor sale de 13 şi 14 ani.
N-a reuşit, iar acum trebuie să-şi păzească cele două copile, într-un adăpost improvizat, în parcul Rizer.
„Amândouă sunt la şcoală, au trecut în clasa a VIII-a. Şi mi-e groază că trec pe stradă colegi şi profesori şi le văd că trăiesc pe marginea drumului”, spune tatăl cu un glas disperat, umilit la culme, ferindu-şi privirea de echipa „Vieţii libere”.
Uitându-se la adăpostul pe care l-a înjghebat, simte că toată viaţa i s-a năruit şi se roagă măcar să nu plouă şi să nu i strice grămada de scânduri pe care o numeşte acum „acasă”.
Cui să mai ceri ajutor atunci când viaţa te aruncă în praful drumului, după ani şi ani de muncă şi suferinţă? Cu un om ca Ionel Florea, pe care mizeria aproape că l-a biruit, nu vrea nimeni să mai stea de vorbă.
Bărbatul are 41 de ani, e bolnav, dar totuşi luptă cu viaţa din răsputeri şi vrea să supravieţuiască, alături de familie. Deşi e în floarea vârstei, pentru sine îşi mai doreşte prea puţin. Ceea ce vrea însă cu tot dinadinsul este să îşi ferească de suferinţă şi de ruşinea sărăciei cele două fiice, de 13 şi 14 ani.
Şi-ar mai dori, în plus, să aibă exact atâta putere încât să îşi ajute mama de 74 de ani, care e pe zi ce trece tot mai bolnavă. Vrea din tot sufletul, dar nu poate! În ciuda eforturilor şi a lipsurilor pe care le-a îndurat, de sâmbătă trecută, familia Florea locuieşte în parcul Rizer, într-un adăpost improvizat.
N-au mai avut bani de chirie, aşa că au fost evacuaţi. Nici nu vrem să ne gândim ce se va întâmpla cu ei dacă la noapte plouă, dacă unui dezaxat îi vine ideea să profite de vreuna dintre copile sau dacă pur şi simplu vreunui gălăţean lipsit de suflet i se va năzărî să năvălească peste ei şi să le batjocorească suferinţele.
„Muncesc şi bolnav, dar tot în drum ajung…”
Când a venit la redacţie, Ionel Florea respira anevoie. Ne-a arătat prima dată un teanc de documente medicale.
„Eu lucrez la Ecosal, la partea de construcţii. Pun borduri şi alte asemenea. Cu cei circa 500 de lei şi cu alocaţiile copiilor, am încercat să ne descurcăm: să plătim chiria care a tot crescut, să plătim apa şi lumina şi să mai rămână şi ceva pentru mâncare”.
„De cele mai multe ori, ca să mâncăm nu ne rămâneau mai mult de 100 de lei lunar. Banii ăştia trebuiau să ne ajungă: mie, celor două fete ale mele şi maică-mii. Avem doar salariul meu şi cele două alocaţii ale lor”.
„Cum să mănânce o lună patru persoane din 100 de lei, spuneţi şi dumneavoastră? Plus cheltuielile cu şcoala… Cum să întind eu banii ăştia ca să ajungă? Nu mă plâng, am trăit aşa cum s-a putut. Dar la un moment dat am căzut, mi-am rupt piciorul în două locuri şi am făcut operaţie la Spitalul Judeţean”.
„Am intrat în concediu medical de pe 18 noiembrie şi am stat până pe 31 aprilie. Cu şuruburi, tije metalice şi plăcuţe în picior n-am putut munci atunci. Mi s-a propus să ies la pensie şi am refuzat. Ce, pensie îmi trebuie mie acum?”.
„Cum pot, cu piciorul acesta aşa rupt, trebuie să muncesc mai mult, să câştig mai mult pentru copiii mei”, spune bărbatul.
S-a împăcat cu viaţa lui sărăcioasă şi cu faptul că adesea mănâncă prost, puţin sau poate chiar deloc. Dar fetelor lui vrea să le construiască un viitor mai bun, chiar dacă l-ar costa şi bruma de sănătate pe care o mai are!
„Trec profesori şi colegi de-ai fetelor şi le văd trăind în mizerie”
„Fetele mele învaţă bine, au trecut în clasa a opta acum câteva zile”, ne mai povesteşte Ionel Florea. Le-am cunoscut, în apropierea barăcii, pe Maria Mia, de 14 ani şi pe Cristina Elena, de 13 ani. Ne spun că le place la şcoală.
„E frumoasă muzică, ne place şi desenul, dar şi matematica e frumoasă”, ne spune Cristina Elena. Stau una lângă alta, liniştite. Nici n-ar avea unde să se ducă.
„Aşa dormim, aici, mama cu fetele într-o parte, eu în cealaltă parte. Şi mama e bolnavă, tuşeşte mult. A fost internată la spital (Pneumoftiziologie) cu o viroză gravă. Acum ar trebui să o duc din nou la medic, dar cu ce bani?”, povesteşte capul familiei.
„N-avem toaletă, şi ne spălăm în balie. Spuneţi şi dumneavoastră, eu sunt bărbat, ele sunt femei. Cu toţii aici. Cum să se spele nişte femei în balie, într-un parc? Am adus şi aragazul cu butelie şi strâng gunoiul pe care-l facem într-un sac, nu fac mizerie pe aici”, explică Ionel Florea. Gândul că la un moment dat autorităţile l-ar putea evacua îl îngrozeşte:
„Cum să mă evacueze de aici domnule, ce spuneţi dumneavoastră? Păi nu sunt şi eu un om, fetele mele nu sunt şi ele oameni? Unde să ne ducă să trăim, în pădure?”.
Ochii omului se umezesc uşor. Îi e greu să accepte că a eşuat de tot şi că viitorul nu îi mai rezervă decât foame, intemperii şi ruşine. Şi nu atât lui, cât copilelor.
