De la a doua generaţie încălţată la generaţia Barbie

De la a doua generaţie încălţată la generaţia Barbie
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Astăzi este prima zi de şcoală pentru Cristiana. „Este începutul unei noi etape în viaţa mea”, îmi spune cu înţelepciunea copilului care a stat, anul trecut, numai ochi şi urechi la doamna educatoare.

Pe doamna învăţătoare Sofia Popa a cunoscut-o deja, pentru că a participat în vacanţă la o şedinţă cu părinţii şi colegii de clasă. Cum i s-a părut? „Frumoasă”, spune fără ezitări „bobocul” care poartă uniformă cu roz şi accesorii asortate. E mândră de ghiozdanul ei „Herlitz”, cu o prinţesă desenată pe el.

Cu „Abecedarul” nu e la prima întâlnire, pentru că mama sa este învăţătoare şi încă de anul trecut a fost curioasă să afle ce îi învaţă ea pe copiii de la şcoală. „Voi fi cea mai bună din clasă. Aşa am fost şi la grădiniţă”, mă asigură Cristiana, hotărâtă şi pusă pe treabă.

Dintre păpuşile Barbie şi dintre littelest pet-shop-ii ei, visele i se înalţă, deocamdată fără ţintă precisă, ca nişte baloane cu heliu: „Vreau să mă fac coafeză. Sau medic veterinar. Sau proprietar de restaurant, ca să nu mai facă mama mâncare acasă”. S-a desprins fără dramatism de jucăriile favorite. Le-a pupat şi le-a promis că le va povesti, la întoarcere, cum a fost la şcoală.

„Să înveţi, că eu nu dau plocon!”

Şi va avea ce povesti. Pentru clasa I A, de la Colegiul Naţional „C. Negri”, învăţătoarea Sofia Popa le-a pregătit o adevărată sărbătoare cu ghirlandă de baloane, pod de flori, tort şi o grămadă de alte surprize.

Cu totul altfel decât 15 septembrie 1962. „Doamne! Prima mea zi de şcoală a fost în urmă cu 50 de ani, la şcoala din satul Lunca, comuna C.A.Rosetti, judeţul Buzău. Mi-amintesc că eram timorată de învăţătoare, pentru că era foarte severă şi se ştia prin sat că punea note după plocon.

Tata era un ţăran înstărit, care nu avea foarte multe clase, dar era autodidact, abonat la reviste de istorie şi punea mare preţ pe învăţătură. Eu eram a doua generaţie încălţată şi avea pretenţii de la mine. Mi-a zis când am plecat de-acasă: «Să înveţi, că eu nu dau plocon!» Parcă mă văd şi acum: înaltă, cu ochii albaştri, aveam părul împletit de mama strâns-strâns în codiţe, uniforma era pepită, alb cu negru, iar şorţul era negru.

Spre necazul părinţilor mei, am terminat clasa I cu menţiune, nu cu premiu”, povesteşte, amuzată acum, învăţătoarea. Îşi mai aduce aminte apoi că, în clasa a II-a, a asistat la o ceartă între părinţi: „Tocmai luasem notă mică la tabla înmulţirii, deşi o ştiam.

Mama i-a zis tatei să meargă acasă la învăţătoare să rezolve odată problema. În final tata a cedat. Aşa, am început să primesc notele pe care le meritam şi am terminat prima clasa a II-a. Am ţinut-o tot aşa, până în clasa a VIII-a”.

„Sunt nebun, mi-am dat copilul unui străin”

Mai puternice decât amintirile primei zile din clasa I sunt însă cele legate de venirea la Galaţi, în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic.

„Tata, fără să mă întrebe, s-a dus să mă înscrie la Pedagogic la Buzău. I s-a spus că sunt nouă pe loc, aşa că a luat primul tren spre Galaţi, unde spera să fie mai puţini, dar a aflat că sunt 13 pe loc.

Cum nu mai avea timp să se întoarcă şi să mă înscrie la Buzău, a vrut să depună dosarul aici, dar secretara i-a spus că nu-l poate primi, pentru că sunt din alt judeţ. Tata a înnebunit de necaz. În goana lui de a-şi vedea copilul cât mai bine, ajunsese să-i rateze viitorul: nu mai avea cum să mă înscrie la admitere.

Doborât, se aşezase pe băncile din faţa liceului şi plângea de-i sărea cămaşa pe el. Dumnezeu însă mi-a vegheat destinul. L-a văzut un fost învăţător pensionar, domnul Buruiană, şi l-a întrebat ce s-a întâmplat.

Domnul respectiv i-a spus că situaţia se poate rezolva dacă mă va înfia şi dacă mă va lua în spaţiu, aşa voi putea fi înscrisă la Galaţi. Au mers şi au făcut nişte documente la Poliţie, care şi atunci avea tot sediul lângă Pedagogic şi m-a înscris, în final.

Ajuns în gară, tata a început să se dezmeticească şi să plângă şi mai tare: «Sunt nebun, mi-am dat copilul unui străin! Am rămas fără copil!». De necaz, s-a urcat în alt tren şi în noaptea aceea n-a mai ajuns acasă, spre disperarea mamei care a crezut că e mort, ştiindu-l plecat la Buzău.

Când am aflat că m-a înscris la Galaţi, am suferit enorm. Am luat examenul printre primii, deşi tata acum spera în secret să nu-l iau”, spune învăţătoarea, rememorând clipele de cotitură în destin.

15 septembrie 1970. Ziua în care adolescenta Sofia s-a trezit într-un oraş străin, unde nu cunoştea pe nimeni, la grămadă cu zeci de fete, în dormitoarele mari ale liceului de atunci.

„Tot satul a ştiut că am primit o gâscă”

Peste cinci ani, era repartizată la Costache Negri, nu pentru că nu avea medie bună, ci pentru că nu avea buletin de oraş. 15 septembrie 1975. Acelaşi decor, cu un careu pe detaşamente de pionieri şi părinţi care-şi însoţesc copiii la şcoală.

„Şorţuleţele se schimbaseră. Erau acum albastre. Era prima mea generaţie de copii, pe care-i aşteptasem, cum îi aştept şi pe cei de azi, cu clasa gătită cu flori şi abecedarele pe bănci. Legat de prima generaţie, a rămas de pomină momentul când am primit plocon o gâscă.

Aveam în clasă cea mai deşteaptă elevă din câte am avut până acum. O chema Fivia. La lecţia despre mediu le-am vorbit de raţă şi gâscă şi, fiindu-mi dor de oalele de mâncare pe care le făcea mama acasă, le-am zis că-i bună raţa pe varză.

Fivia, care ţinea enorm la mine, s-a dus glonţ acasă, a prins o gâscă din cârdul din curte şi a venit la gazda unde stăteam. A străbătut tot satul cu gâsca găgăind şi zbătându-se în braţe. Era extenuată, s-o trimit înapoi acasă, cu gâscă cu tot, nu puteam. Nici eu nu se cădea să merg, aşa că am oprit pasărea. A doua zi toată cancelaria mă întreba cum am gătit gâsca. Tot satul ştia că primisem plocon!”, mai povesteşte amuzată învăţătoarea.

Sofi

De atunci, a tot nins cu zile de 15 septembrie. Fiecare cu emoţia şi istoria ei. Un învăţător bun emană lumină şi căldură, iar copiii simt imediat asta. Mă uit la Cristiana, se vede cu ochiul liber cum se lipeşte toată de doamna. E magia clipei în care se fac legături între suflete, pentru toată viaţa.

„Pe mine copiii mă ştiu de Sofi. Pe măsură ce încep să înveţe bine şi sunt cuminţi, îşi câştigă dreptul să devenim prieteni, iar prietenii îşi spun pe nume”, mă uimeşte dăscăliţa, luându-şi grăbită în primire noua generaţie de învăţăcei.

12 septembrie 2011. Altă generaţie, alte ghiozdane, aceleaşi vise ascunse în ele.

Citit 1809 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.