Dorin Ostache şlefuieşte lemnul de-o jumătate de veac. Nu este nici sculptor, nici tâmplar, ci practică un meşteşug copleşit acum de tehnologie, dar încununat de istorie.
Arcar şi arcaş deopotrivă, nea Ostache ciopleşte vergele de lemn în toate colţurile ogrăzii sale din Folteşti. Îşi schimbă locul după cum e umbra, după cum e vremea, aşa încât nimic să nu-i tulbure lucrul. E înconjurat de aşchii şi surcele, de arcuri gata finisate ori de altele care urmează să capete formă.
„Nu am scule mecanice, cioplesc lemnul doar cu rindele, secure şi cuţit. Folosesc numai lemn de salcâm pentru că are esenţa tare”, spune meşterul.
Neobosita patimă
Arcaşul din Folteşti are 65 de ani şi a lucrat toată viaţa ca zidar. Pe lângă meseria cu care şi-a câştigat pâinea a mai practicat încă una de care nu se poate despărţi nici măcar după pensionare.
Dorin Ostache povesteşte că a văzut primul arc la televizor, pe când era copil, şi şi-a dorit imediat unul. Recunoaşte că nu i-a fost uşor să-l confecţioneze, mai ales că nu-i ştia secretul. L-a descoperit singur şi apoi l-a perfecţionat, după repetate încercări.
„Cel mai greu este să-i faci curbura”, mărturiseşte omul, desenând cu degetul în aer scobitura fără de care săgeţile ar cădea la pământ, în loc să-şi atingă ţinta.
În podul casei şi în magazia meşterului de la Folteşti stau rânduite sute de arcuri şi săgeţi, aşteptând parcă vitejii din alte vremuri să-şi umple tolbele, să se pregătească de luptă.
Dintre toate, cel mai vechi arc are 40 de ani şi nicio crăpătură, niciun semn. Nu e făcut din vreo esenţă magică, ci după cum aflăm mai apoi a fost fiert în untură ca să-şi păstreze atâta vreme rezistenţa.
Cu arcul pe umăr, la marginea satului
Pasiunea lui Dorin Ostache nu se rezumă doar la cioplitul lemnului. Uneori, când i se face dor, merge la marginea satului, în câmp, şi trage cu arcul. I-a învăţat şi pe copiii satului să-l mânuiască şi le dăruieşte celor mai talentaţi arcuri şi săgeţi, bineînţeles fără vârf.
Ştie că are în mână o armă şi nu se joacă vreodată cu ea. „N-am tras niciodată cu arcul în sat şi nici măcar nu merg cu el încordat”, explică arcaşul zilelor noastre.
Lesne de înţeles, meşteşugul practicat de arcaşul de la noi din judeţ este foarte rar, pe cale de dispariţie. Armele artizanale meşteşugite la Folteşti mai ajung uneori să fie expuse la târgurile organizate de Centrul Cultural din Galaţi în standuri decupate parcă din manualul de istorie. Iar clienţii fideli şi admiratorii cei mai entuziaşti rămân totdeauna copiii.
În mijlocul pădurii de arcuri, unele aproape de statura unui om, nea Dorin Ostache mărturiseşte că nu are vreunul preferat. Ţine la toate la fel, pentru că le lucrează cu aceeaşi grijă, cu aceeaşi răbdare, cu acelaşi scop. Ar vrea să le încerce pe toate, să le întindă corzile şi să trimită săgeţi către ţinte pe care doar el poate să le atingă.
