* „Mor mai tineri şi cu picioare, şi sănătoşi, dar pe tine parcă te-a uitat moartea” *
Toader Cirimbei este, probabil, cel mai nefericit om. Când spunem că suntem nefericiţi mai toţi ne gândim că nu avem bani, proprietăţi, avere sau un trai liniştit. Nu asta e adevărata nefericire pentru că toate astea se pot rezolva sau pur şi simplu poţi trece peste ele.
Adevăratul nenoroc este că ai aproape 90 de ani, să nu mai ai niciunul dintre cele două picioare, mâinile să îţi fie slăbite, mintea departe, să nu vezi decât în ceaţă şi să nu auzi decât dacă cei din jurul tău strigă. Toader Cirimbei, din satul Vişina, comuna Poiana, trăieşte această adevărată dramă.
A ajuns aproape de capătul vieţii, dar trăieşte pur şi simplu ca o legumă. Purtat pe braţe sau în cărucior, dus afară când îl apasă nevoile, lăsat uitat în casă cu orele, moş Toader aproape că nu mai trăieşte. Aproape a ajuns să îşi dorească moartea, ca să scape de chin.
„Nu merge, nu aude, nu vede”
L-am găsit în curte, în cărucior, privind absent în gol. L-am salutat, dar nu ne-a răspuns. A ieşit însă femeia lui din bucătărie şi ne-a explicat: „Nu aude, trebuie să vorbiţi tare”, spune Georgeta Cirimbei.
Se plânge cu aproape fiecare propoziţie pe care reuşeşte să o rostească. „E greu, cum să fie”, ne răspunde într-un final moş Toader, parcă şi iritat de stupizenia întrebării „cum e?”.
Chiar aşa, cum să fie când de câţiva ani ţi-ai pierdut văz, auz, mobilitate, tot. Chiar şi judecata. „Nu aude, nu vede, dar nici nu mai judecă. E în lumea lui acolo”, mai spune soţia.
Îl întrebăm dacă îşi mai aminteşte cum a ajuns în căruciorul cu rotile. „Mi-au tăiat picioarele”, răspunde aproape monosilabic omul. Soţia preia toate gândurile lui şi ne explică mai pe îndelete.
„A avut artrită. Întâi i-au tăiat un picior, apoi, după câţiva ani, şi pe celălalt. E imobilizat de tot de mai bine de cinci ani, iar văzul şi auzul şi le-a pierdut treptat”, ne mai spune femeia.
Pe lângă bărbatul ei, şi Georgeta Cirimbei trăieşte o adevărată dramă. Nu numai că îşi duce singură bătrâneţile, la cei 82 de ani ai săi, e nevoită să aibă grijă şi de moş Toader.
„Da’ nu vă uitaţi la mine? Că-s slabă şi bolnavă, abia pot să îl car, să îl pun în căruţ, să-l duc de ici – acolo. Eu nici după pâine nu pot să mă duc”, se mai plânge femeia. În ultimii ani a ajuns să viseze la moarte.
„Poate ne-o lua moartea pe amândoi, că decât aşa chin… Mor mai tineri şi cu picioare, şi sănătoşi, dar pe tine parcă te-a uitat moartea”, se plânge Georgeta Cirimbei.
„Mai cade din pat”
Traiul lor nu este chiar la limită. Au, împreună, pensii de 1.000 de lei, dar ce mai contează banii când viaţa te-a lovit cu atâta cruzime?
„Avem pensie, nu e mult, dar ne descurcăm. Am mai umblat cu unul dintre băieţi să primesc şi ajutor pentru însoţitor de persoană cu handicap, dar nu au vrut să îmi dea. Îmi ziceau «las’ că ai suficientă pensie, alţii nu au nici atâta»”.
„Dar eu ca să iau o pâine trebuie să trimit pe cineva. Dau un leu pe pâine şi mai dau un leu ca să mi-o aducă acasă. Ce să fac dacă nu pot să mă mişc?”, mai spune Georgeta Cirimbei, în timp ce îl mută pe moş Toader din căruţ în pat.
„Uite-aşa mă chinuie. Îl las aici, mă duc să fac treabă şi mă mai strigă, că nu poate să stea singur. Mai cade din pat, uite-aşa în cap, că nu se poate ţine şi-apoi stă aşa cu orele dacă nu-s pe-aici. Ne chinuim amândoi şi cu bătrâneţile, şi cu boala şi aşteptăm moartea. Şi nu mai vine”, se mai plânge femeia.
Dacă îi întrebi ce şi-ar mai dori, cu ce ar mai putea fi ajutaţi nici nu ştiu să îţi răspundă. Nevoile lor sunt simple. Un cărucior nou nu ar ajuta cu nimic, cu averea nu ar avea ce să facă, parcă totul e întors pe dos în viaţa lor.
Şi-ar dori să fie din nou tineri, dar parcă nici asta nu mai ştiu să îşi amintească. Povestea lui Toader Cirimbei nu e nici măcar una socială. E doar o poveste tristă. Şi atât.
