* În cârciumile de cartier treaba merge ca pe roate * Nimeni nu are bani, dar toată lumea bea * Iar afacerea duduie *
În cârciumă, criza nu are acces. Vine odată cu omul, dar stă la uşă şi îl aşteaptă să iasă. E ca un însoţitor bine crescut, poate exagerat de bine crescut, care îşi lasă victima liberă pentru câteva minute sau ore. Aşa, să se bucure şi el de puţin spaţiu vital.
Mai toate domeniile de activitate sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, afectate de criza economică, ce pare să nu se mai sfârşească. Probabil că şi cârciumile de cartier sunt afectate, dar, după cum arată în plină zi, după cât de pline sunt chiar şi pe căldura cea mare, n-ai spune că ies în pierdere.
Oricât de amară ar fi viaţa, oricât de multe necazuri ar avea, oricât de puţini ar fi banii, cârciuma e locul pe care nu îl scoţi nicidecum din viaţa ta. E ultimul lucru la care ar renunţa mulţi.
Terase şi cârciumi pline ochi
Ieri la prânz, când majoritatea ori muncea, ori îşi făcea siesta, la barurile şi terasele din zona pieţei din Micro 19, undeva ascunse de trecătorii de pe Aleea comerţului, îşi făceau veacul câteva zeci de clienţi fideli.
La mese nu aveai loc unde să arunci un ac, zgomotul discuţiilor încinse era asurzitor, iar în aer pluteau adevăraţi nori de alcool evaporaţi din paharele şi halbele vieţii.
Aţi putea crede că, pe căldura asta, se bea mai mult bere. Ei bine, greşit! Vinul şi rachiul, romul şi votca ieftină erau mult mai răspândite decât blonda cu spumă pe mesele închinate chinului bahic. Clienţii, veseli nevoie mare.
Câţiva mai chercheliţi cer ţigări sau bani de ţigări când văd aparatul foto. Mulţumit că i-a fost îndeplinită dorinţa, un şpriţar de prânz nu numai că stă la poză, ci, mai mult, începe să danseze în faţa camerei.
„Ia uite, tată, cum trece criza. Uite-aşa, că doar n-o să stau pe acasă”, spune chefliul cu joc de picioare impresionant. De alături, de la o masă ceva mai liniştită, se ridică un consumator cu faţa înroşită de votcă şi vine să îmi reproşeze fotografia.
„Nu îmi strici tu mie imaginea, da?”. Se linişteşte repede când îi întind o bancnotă mică: „Ia de ţigări!”, îi spun. După care e cel mai bun prieten al meu. „Uite, fă-i şi lui o poză, ca să îl vadă nevastă-sa la ziar”.
De unde au bani de băutură, frate?
Înţeleg imediat ce se întâmplă. Cum de consumatorii din miezul zilei au bani de raşpincă dar stau prost cu lovelele de ţigări. Păi la bar se mai dă pe datorie, asta-i. Întreb un vânzător (despre chelneri nu poate fi vorba, pentru că aici toată lumea merge la bar pentru încă un rând) dacă se simte criza în cârciumă.
„Păi la noi e criză tot timpul, dom’le, că la noi nu plăteşte nimeni. Toţi beau la caiet, iar noi încasăm o singură dată pe lună”, recunoaşte vânzătorul. Cu greu scoatem ceva cifre de la el, dar admite totuşi că afacerea merge bine. Clienţii sunt fideli şi, de obicei, nu sunt serviţi decât cei care au un istoric bun al returnării creditului pentru alcool.
Şi de ce nu ar merge? Cererea de băutură e mai mare pe timp de criză, când muşteriii se îngrămădesc să îşi verse amarul într-un pahar de lichid cu grade. Au timp liber mult, pe care şi-l petrec alături de tovarăşii de halbă, aşa că îi găseşti în cârciumă aproape non-stop.
„Dom’le - îmi explică unul mai cu capul pe umeri de la o masă -, aici ne cunoaştem cu toţii, suntem cu toţii amici. Ne ştim şi cu cârciumarul, îţi dă de băut pe datorie dacă eşti bun platnic. Mai iese şi cu scandal câteodată, dar de obicei oamenii sunt paşnici. Beau liniştiţi şi îşi văd de treaba lor”.
Da, asta e viaţa, concluzionez: să n-ai niciun ban în buzunar, dar nici să nu ai vreo grijă.
O singură întrebare mă mai bântuie: dacă oamenii ăştia stau în miezul zilei la crâşmă şi beau pe datorie, de unde scot ei banii cu care plătesc la sfârşit de lună?
