* Deşi pe deal, „cartierul italian” este „o groapa di merda!”
La Rediu, o plăcuţă veche, ruginită, pe care cineva a scrijelit cuvântul „VOTAT” indică intrarea într-un sat liniştit. În faţa Primăriei, mai multe femei în floarea vârstei, îmbrăcate curat, ferchezuiesc şanţurile de scurgere ale drumului – late, fără bălării sau murdărie!
Urcăm însă undeva la cucurigu, pe deal, urmând drumuri întortocheate, cu panta atât de abruptă de-ţi iese sufletul, frământate de-ţi pocnesc pneurile, parcă anume pregătite pentru vreo ambuscadă: căutăm un cartier al tinerilor „italieni”, familii întregi care muncesc „afară” şi fac naveta în Italia, unde le învaţă copiii şi unde unii primesc, la o adică, şi ajutor de şomaj…
Vin cu maşinile lor din Italia şi urcă abrupt aici unde se sfârşeşte lumea, unde nu e apă decât de ploaie, adunată în bazine, după un vechi obicei. Sau cea cărată greu din vale, cu găleata, cu căruţa sau cu cisterna, după stare şi nevoi.
Am întâlnit în stradă femei tinere cu copii în braţe, câţiva flăcăi de liceu – de liceu italian – şi doar câteva mamaie bătrâne sau foste CAP-iste lăsate la vatră.
Sfărâmături de piatră pe drum, movile de pietriş care aşteaptă să fie împrăştiate, căci la o ploaie aici rămâi blocat, cu căruţa sau maşina. „Mă costă două milioane pe lună să spăl maşina, la Pechea”, ne spune tânărul gospodar italo-român Maricel Lefter, cel care ne-a fost ghid.
Ambulanţă trasă de tractoare
Omul a venit la ziar să se plângă de multe, cum ar fi diferenţele nu dintre sat şi oraş, ci dintre Lumea a treia de aici şi lucrurile gospodăreşti văzute în Italia sau Elveţia, căci până de curând, pentru câţiva ani, a lucrat într-un orăşel din Lombardia, la graniţa cu Elveţia.
Cum se cheamă „strada” asta, cu drum abrupt, de lut galben, prăfos, cu buruieni, cu vagi porţiuni de pietriş sau de zgură? „De la Costică Lupu la deal” – ni se spune.
„Acum două-trei luni de zile, a fost un caz de urgenţă aici, a prins ploaia salvarea şi abia au scos-o cu două tractoare”, povesteşte Lefter. Era şi mai rău înainte, dar „italianul”, care a lucrat cândva şi ca excavatorist, în munţii Vrancei, l-a rugat pe primar să niveleze puţin dâmburile, iar primarul a trimis un buldoexcavator.
Ca pe Drumul oaselor
„Suntem un cartier de tineret şi majoritatea lucrează în Italia.” Sus, ne-am îndreptat de spate şi am mers pe o porţiune de stradă nepietruită, dar cu case noi, chivernisite, cu garduri înalte. În faţă, maşini cu numere străine.
„N-am nimic cu primarul Gigi Buruiană, are inimă destul de mare, vrea să facă, dar e împiedicat de alţii”, crede Lefter. Spune că or să contribuie fiecare ca să se mai cârpească drumul cu pietriş. Şi până acum au plătit basculante cu pietriş, ca să se acopere gropile din drum, ne-au spus câteva vecine.
La porţi am şi văzut vreo două movile care urmau să fie împrăştiate. Primarul avea să ne spună însă mai târziu că e pietrişul Primăriei, că oamenii nu dau bani pentru reparaţii...
Apă de pomană
Bătrânii o duc greu şi aici. Le mai dau apă, de pomană, cei tineri, care plătesc cisternele să le aducă. Sau se chinuie cu bidoanele, cu căruţa, dacă nu se rup roţile pe şleau. Aici, apa era adusă înainte cu caii, cu măgarii…
Oamenii spun că li s-a promis un drum, dar că nu sunt bani la Primărie şi de unde nu e, nici Dumnezeu nu dă… Cu pensii de 350 de lei nu trăieşti bine nici la ţară, dacă îţi trebuie medicamente. Două mătuşi stau la poartă, la umbră, şi se plâng de viaţă. Cea mai tânără ar munci, dar unde? „Păi dacă s-a stricat CAP-ul, unde era să muncească?”
Cum să faci o fabrică acasă
Paradoxal, cel care vrea să ridice o fabrică este în şomaj. Dar în Italia, unde a lucrat patru ani - în construcţii, în fier forjat. Calificat oficial ca excavatorist, lăcătuş mecanic confecţii metalice – „am mai multe meserii”.
„Am lucrat tot ce e posibil în Italia, începând de la săpat fundaţii până la acoperişuri. Vreau acum să revin, să fac o investiţie aici – să fac ce am văzut acolo”, spune Maricel Lefter, care, pe la 18 ani, a lucrat chiar şi într-o mină. Şi-a luat toată familia în Italia. Vrea să ridice la Rediu o făbricuţă de grinzi stratificate şi lambriuri.
„Maşina e comandată în Germania! Eu am revenit de două luni în România: vreau să fac o investiţie la Rediu, dar nu am cale de acces nicicum la mine! Străzile s-au făcut odată, acum sunt iar stricate şi sunt numai şanţuri, iar tuburile sunt lăsate pe mal!”.
Într-adevăr, conducta de apă, dintr-un plastic special, este la pământ – pe mari porţiuni pusă direct pe drumul în care nu s-au săpat încă şanţuri.
Lefter va avea cu ce să ridice fabrica: banca din Italia îi aprobă credit fără nicio garanţie: doar prezintă planul investiţiei şi, dacă banca o să constate că e o afacere şi nu aruncă banii pe fereastră, îl finanţează, spune el.
Când vrea să ia 10.000 de euro peste contul său în bancă, face doar o cerere şi banii îi primeşte după şase ore. „Copiii mei studiază în România, iar statul italian îmi plăteşte alocaţie, ajutor de familie: iau 800 de euro! Acolo munceşti, dar iei şi bani!”
Să fii şomer în Italia
Deşi şi-a pierdut slujba, dl Lefter nu este… lefter! Primeşte peste 1.060 de euro ajutor de şomaj, pentru nouă luni, apoi, până se fac 16 luni, mai puţin cu 20 la sută. Nu trebuie să bată la uşile forţelor de muncă, este sunat şi primeşte pe mail ofertele de muncă.
Nu se duce după bani: indemnizaţia ajunge direct în contul personal. Cheltuiala cu chiria şi întreţinerea se ridică doar la 250 euro. Prima dată, gălăţeanul a încercat să ajungă în Italia în 1989, dar a fost extrădat de sârbi.
Copiii – la şcoală, pe jos
Femeile nu s-au plâns că elevii sunt duşi la şcoală pe jos. „Iar când e noroi, ducem copiii, cu cizmele, la şcoală, şi îi luăm când se termină orele”, ne spune o mămică dintr-un grup adunat în faţa unei porţi.
Microbuzul care duce copiii la şcoală nu poate urca până aici. Nu ajung nici pompierii: „A luat foc o casă aici în deal – noroc cu tradiţia asta, de a strânge în gropi apă de la ploaie, noroc cu apa pe care o cumpărăm cu cisternele!”.
Aşa s-a salvat casa lui Mihai Bocăneală, care rămânea în drum cu patru copii!” – ne spune o fată. Am vorbit şi cu gospodarul, Mihai Bocăneală: când, la două noaptea, i-a luat foc casa, l-a sunat pe vecinul Lefter, pe mobil, şi omul i-a mai adunat şi pe alţii.
De la duşul european la ligheanul mioritic
Şi totuşi, n-o să vă vină să credeţi! Cu hainele impecabile, chiar dacă se spală la lighean, unele soaţe de „italieni” de Rediu au şi maşină de spălat acasă! Totul este să aducă destulă apă şi cu soţul în Italia, te înveţi să plăteşti.
„O dată la o lună, o lună şi jumătate, trebuie să mai aduc o cisternă cu apă. E greu cu copii mici, că este mai mult de spălat!” – ne spune o gospodină. Toate vorbesc o dată, deschis, aşa cum au învăţat în străinătate, că doar au stat şi ele pe acolo din când în când.
„Dau un milion ca să aduc o cisternă de apă şi vine o femeie necăjită: <>. Îi dau, că mi-e milă de ea… După două săptămâni mă duc şi umplu iar cisterna! Este un sat uitat de timp!”, se înfierbântă una dintre femei.
„Am pus, nu o dată, pietriş, pe banii noştri. Doi metri de la gard, ca să pot să stau şi eu.” Una dintre tinere îşi aşteaptă în vacanţe soţul din Italia şi are grijă de gospodărie: ţine câteva zeci de oi, a avut şi peste o sută; vara le dă la cioban, iarna trebuie îngrijite de familie.
„Tot în România sunt şcoli mai bune!” – spune o alta. Doamna Sofia spune hotărât, aruncând, din obişnuinţă, un cuvânt italian: „Uite cum locuim aici! E o groapa di merda!”.
