În mijlocul judeţului Galaţi, ascuns parcă de lume printre dealuri, un mănunchi de case vechi puse de-o parte şi de alta a unui drum născocit se zbat să mai însemne încă ceva. Sunt casele celor din cătunul Lupele, aşezare despre care nu prea a auzit nimeni, pe care hărţile nu o indică şi care nu înseamnă nimic pentru dregătorii de ieri şi de azi.
Locul acesta a fost, demult, un ghimpe în calea afirmării comuniştilor care au tras brazde curmeziş prin sat încercând să îi gonească pe toţi cei care locuiau aici şi să-i mute la oraş unde urma a fi construit socialismul.
Vatra satului s-ar fi transformat în felul acesta într-un petic de pământ, nu mai mult de un hectar, cu care ei să facă pe dracu` invocând înflorirea agriculturii româneşti. O mare parte din planul absurd le-a ieşit. Acum, în Lupele, nu poţi număra mai mult de 15 case, dar nu sunt toate locuite.
Cei mai mulţi dintre oamenii de aici sunt trecuţi de 60 de ani. Ei nu mai aşteaptă nimic, poate doar un drum mai bun care să nu-i împiedice să plece pe jos aproape zece kilometri spre Pechea sau Rediu.
Drumul cel bun
Am plecat spre Lupele fără să ştim precis ce fel de loc e acesta. Nu am fost mânaţi de vreun semn care să indice faptul că la câţiva kilometri am putea găsi şi altceva decât pălării uscate de floarea soarelui.
Aşa că, la ieşirea din Pechea, am întrebat un trecător dacă ăsta e drumul cel bun spre Lupele. Ne-a răspuns zâmbind: E bun, e bun! L-au reparat de curând. A râs de noi, cu siguranţă. Drumul era unul bătut de căruţe şi din loc în loc se iveau şleauri cât roata carului şi seluri uscate prin care îşi făcuseră loc apele ploilor.
Am putut zări cătunul de la vreun kilometru depărtare. Vârful dealului pe care ne aflam ne-a înlesnit priveliştea şi ne-a dezvăluit un loc uitat de lume de mult timp. Am continuat să mergem pe lângă stâlpii de electricitate şi la scurtă vreme am ajuns.
Am fost întâmpinaţi de o troiţă văruită aşezată blând la intrarea în sat. Nu ne-a lătrat nici un câine, nu s-a ivit nici un cap peste gardul vreuneia dintre case.
„Nu se mai joacă nimeni pe uliţă”
La poarta uneia dintre casele de la intrare în Lupele, o bătrânică număra parcă timpul, aşezată pe o băncuţă putredă. A ridicat privirea şi a aşteptat să-i dăm bineţe când am trecut pe lângă ea. A acceptat bucuroasă să vorbească, asta şi pentru că nimeni din cei străini n-o mai întrebase nimic de ani buni.
„Stau aşa, că-i sărbătoare mare azi”, şi-a justificat bătrâna Frosina Grosu statul degeaba. „Nu avem nimic aici. Nici la biserică nu ne mai putem duce. Am ani de zile de când nu am mai fost că pentru asta trebuie să o iau pe jos până la Pechea. Nu mai pot, că sunt bătrână. Avem aici o troiţă. Mai mergem şi ne mai închinăm la ea. E greu de noi!”, a rostit baba Frosina.
A continuat să se vaite, ca şi când am fi plecat înainte să ne zică tot ce avea pe suflet. „Aici, în Lupele, nu mai sunt nici măcar nepoţi. Nu se mai joacă nimeni pe uliţă”, ne spune cu tristeţe, răscolind cu toiagul praful din faţa curţii.
Priveşte oarecum neîncrezătoare către noi, dar totuşi bucuroasă că nişte străini trec pe acolo. „Am muncit la colhoz, de a trebuit să mă operez de trei ori după cât am muncit. Şi acuma am trei milioane de lei pensie. Da` şi cu banii ăştia... dacă nu avem magazin, nimic, aici, mai dăm la unul şi la altul care pleacă pe la Pechea şi ne mai aduc. Când se poate, că atunci când nu se poate stăm aşa... Vara mai e cum mai e, da` iarna nu mai ştie nimeni de noi”.
Am plecat, urându-i să fie sănătoasă. A tresărit pe jumătate indignată: „Apoi, ce să mai fiu sănătoasă, că nu mai sunt. Câte zile or mai fi o să le duc aşa...”
Simţind că discuţia se apropie de final, din senin, se opreşte brusc din vorbit, aşteptă câteva secunde şi strigă cât o ţin puterile: Zino! Continuă apoi ca şi când nimic un ar fi întrerupt discuţia noastră.
„Să vină şi ea să vă zică... E vecina de aici, de peste drum”, a încheiat bătrâna sperând că vom mai zăbovi alături de dânsa pe băncuţa din lemn pe care îşi petrecea ziua de sărbătoare în aşteptarea moşului său, plecat cătinel peste dealuri, la Pechea, să mai cumpere una-alta.
Puţină politică şi istorie locală
Am aflat apoi că unul dintre cei în putere, care mai pot munci cât este ziua de lungă este nea Ticu Grosu, care locuieşte la gardul albastru cu cutie roşie, de poştă.
„Teoharie mă cheamă, dar lumea îmi spune Ticu. Bine aţi venit pe la noi, că nu prea trece nimeni pe aici. L-am întrebat dacă vine des poştaşul în Lupele şi dacă ridică scrisorile din acea cutie de pe gardul său. A râs complice dezvăluind parcă un secret pe care nu ar fi trebuit să-l aflăm. „Au pus cutia asta aici, că trebuia pusă, da` nu vine nimeni să ia şi să aducă scrisori”.
Ne-a spus apoi că se bucură de venirea noastră şi că are un motiv serios pentru asta. „N-a mai fost nimeni aici de pe vremea lui Constantinescu. Atunci a fost ultimul, a venit de pe la Prefectură, de undeva, a trecut prin satul nostru să ne întrebe de sănătate. De atunci, au mai venit cu propaganda politică, cu campania”.
Omul se apleacă apoi şi şopteşte conspirativ: „Auzi domnule, da ce zici de PDL-ul ăsta? Că au venit mai mulţi atunci, la alegeri, cu pelerine, cu găleţi. Pe unii, pe alţii i-au prostit - sus în maşină şi la vot, la Pechea”.
Istorioara politică a celui din Lupele, dar şi amintirile sale îndepărtate despre incursiunile administrative prin cătunul dintre dealuri ilustrează cât se poate de limpede şi de hâtru interesul autorităţilor pentru oameni. Fie că vorbim despre locuitorii din Lupele, fie că ne referim la orice altă localitate din România.
Plouă cu pelerine şi găleţi din 4 în 4 ani. În rest este linişte, iar noutăţile răzbat doar prin televizoarele celor două - trei gospodării ai căror proprietari au fost ceva mai înstăriţi şi şi-au instalat antene.
„Când moare câte unul,... peste dealuri, la Pechea. E drumul rău, dar iarna nu se poate merge deloc. Doamne fereşte de aşa ceva! Am avut cimitir în sat, aici”, ne spune cu amărăciune nea Ticu, arătând cu degetul către un maidan năpădit de bălării, lipit de gardul ultimei case din sătuc.
Din lanul de ştir, ciulini şi dracilă crescute până la cer, răzbate o cruce putredă din lemn. „Aici e cimitirul, da` nu s-a mai ocupat nimeni de el. „Din Lupele s-a desfiinţat tot. De pe timpul comuniştilor s-a dărâmat tot. Era şcoală - se făceau patru clase aici - era conacul lui Ghiţă Vasiliu Erau grajduri. Au încercat să ne mute părinţii şi bunicii cu forţa la Galaţi. Unii au rămas, iar noi ne-am retras acum, la pensie, aici. Mai sunt bătrâni care trăiesc în Lupele de când se ştiu.”
Puţină Europă
Ne-am continuat vizita pe singurul drum din sat şi am găsit la un moment dat o grădiniţă bine îngrijită, cu pomi şi flori netulburate de praful stârnit de roata vreunei maşini. În colţul grădinii trona o figurină făcută dintr-o placă de metal pe care fusese pictat un cetăţean încrezător care ţine în mână un porumbel pe care scrie UE. Aşadar, un colţ de Europă în mijlocul pustiului.
Am bătut în poartă şi ne-a deschis o doamnă grăbită, pe care nu a interesat-o cine suntem şi ce căutăm înainte să ne deschidă larg poarta şi să ne poftească în curte. „Am mâncare pe foc. Intraţi şi vorbim pe urmă”, ne-a spus doamna Cojocaru Alexandrina. Ne-a povestit, preocupată de bucatele care clocoteau pe un aragaz că îi place foarte mult aici, la ţară, că e linişte şi aer curat.
„Am venit aici să muncesc, să trăim, eu şi soţul meu, liniştiţi. Ce era să facem la Galaţi? Nici prin cap nu îmi trece să ne întoarcem. Avem acolo casă, dar nu vreau să mă întorc”.
Foarte mândră că se poate lăuda cu o gospodărie ca-n poveşti încropită într-un loc atât de uitat de lume, doamna Cojocaru ne-a îmbiat să luăm mere din copaci, să gustăm vişinata şi ne-a poftit să îi trecem pragul dacă ne vom întoarce vreodată pe aici.
Drumul, de la un capăt la altul
Am ieşit din sat uimiţi de linişte şi gândindu-ne la spusele bătrânei pe care am lăsat-o pe aceeaşi băncuţă putrezită: „Nu mai avem nimic aici. Nici la biserică nu ne putem duce, nici nepoţi care să se joace pe uliţă nu mai sunt...” Locul ăsta poate fi numit cu uşurinţă nicăieri.
Pe când aşezarea rămânea în urmă ca un fel de pată verde între colinele pictate gălbui de toamnă, am întâlnit un bătrân care se întorcea în sat. Deşi gârbovit şi părăsit de puteri păşea sigur cărând în spinare o traistă neagră. Părea că a băgat acolo toate bunătăţile pe care a putut să pună mâna înainte de a pleca din civilizaţie şi de a se întoarce NICĂIERI.
