Toamnă caldă, vreme cu temperaturi în urcare, dimineaţă cu ceaţă deasupra apei, apa lină ca în cadă, numai bine de ieşit în căutarea purtătorilor de solzi argintii.
E rece, deci e vremea răpitorului, aşa că sâmbătă ne-am înarmat cu o valiză de năluci şi vreo 30 de peştişori vii (0,5 lei bucata la magazinele de momeală) şi am purces cu barca pe Dunăre în amonte de Gropeni (la aproximativ 25 de kilometri sud de Brăila).
Pe Vâlciu, braţul care desparte Insula Mare de Insula Mică a Brăilei, apa nu e chiar atât de repede, iar peisajul e mai mult decât propice pentru o partidă reuşită de pescuit la răpitor.
Când şi când, lângă cele două maluri apar copaci răsturnaţi în apă, la umbra cărora îşi fac veacul răpitorii în căutarea albiturii care să le asigure o iernare liniştită. Principalii vizaţi sunt avaţii şi şalăii, care au activitate maximă în această perioadă.
Pe alocuri, prin locurile pe lângă care am trecut, unii pescari îşi ancorează bărcile de cioatele care ies din apă şi aruncă mămăliga sau râma neagră în cursul apei. Se mai prinde crap şi somn în astfel de locuri, dar sâmbătă noi am plecat chitiţi să prindem răpitor. Şi răpitori am prins.
După instalare şi o cană de vin fiert pe loc, am aruncat lansetele cu cărăşel viu într-un loc adânc, puţin nisipos şi plin de crengi. Asta e, dacă nu sunt structuri în apă nici peştele nu stă. Rişti să rămâi fără montură, dar măcar eşti sigur că e ceva activitate sub luciul apei.
Şalău păcălit de raci
Prima smucitură se petrece la doar câteva minute de lansare, însă peştele ne păcăleşte. Aşa e şalăul, dacă nu e mare şi nici nu eşti pe fază să îl înţepi pleacă cu tot cu peştişor şi pe tine te lasă cu buza umflată.
Aveam să constatăm mai târziu că micile trăsături nu se datorau răpitorilor, ci racilor, care ne-au făcut în cele din urmă varză cam 80 la sută dintre cărăşei. O blană de oaie ne-ar fi trebuit şi veneam acasă cu un sac de raci. Data viitoare venim pregătiţi.
În fine, să ne întoarcem la partida de pescuit. Primul peşte cade la vobler: un avat mărunţel care a atacat viguros încă de la căderea nălucii în apă. Mai pică doi, trei avaţi până când scoatem ceva şi la staţionar. Un şalău la vreo 800 de grame se avântă periculos către momeală şi rămâne agăţat în cârlig.
Deja e varietate de specii, cu atât mai mult cu cât unul dintre noi scoate un avat ceva mai forţos, cam la un kilogram, tot la nălucă.
Cea mai tare trăsătură aduce pe mal un peşte pe care nu ne gândeam că o să îl întâlnim în acest loc: o ştiucă frumos colorată s-a dat la peştişorii destinaţi şalăilor şi acum deja îşi face loc în oală. Mai scoatem doi şalăi şi alţi câţiva avaţi până spre seară, semn că locul poate fi marcat pe harta răpitorilor.
Sigur, acum realizăm că dacă nu ar fi fost racii care să ne mănânce constant peştişorii poate că rezultatele ar fi fost ceva mai spectaculoase decât 4-5 kilograme de peşte.
Onorabil, totuşi, având în vedere că am lansat într-un loc total necunoscut, bazându-ne doar pe felul cum arată apa, malul etc.
Cine ştie, poate ne mai întoarcem la locul faptei anul acesta, de data aceasta cu antidot specific tuturor problemelor pe care le-am întâmpinat. Vă dorim răpitori întinşi!
