* „Sex sau bani? Preferabil sex!” * „Câte lichele din Parlament nu ştiu eu…” * „Doi ani şi jumătate pentru viol!” * „Nu lăsaţi Galaţiul să cadă în fluviu!” * De tot şi toate, în povestirile taximetriştilor *
Ca să îl parafrazez pe Forrest Gump, a te urca în urca într-un taxi e ca şi cum ai deschide o cutie cu bomboane de ciocolată: nu ştii peste ce dai înăuntru.
Poate fi un omuleţ trist, preocupat de trafic şi de faptul că i-ai putea murdări maşina la care încă plăteşte rate. Poate fi versatul şofer care te face elegant de bani, în timp ce îţi împuie capul cu senzaţional-inutilele lui experienţe de viaţă.
Poate fi morocănosul animat brusc de conversaţia ta telefonică – nici nu pretinde că nu a ascultat-o, cu urechi lăţite ca de Dumbo.
Poate fi tânărul misterios şi rock’n’roll care a apărut într-o zi de nicăieri, m-a luat dimineaţa de acasă şi seara de la ziar, şi pe care l-am bănuit de inteligenţă şi profunzime, şi aş fi vrut să îl impresionez, dar nu aveam cu ce, şi pe care nu l-am mai văzut niciodată.
Îi spui adresa, aştepţi să pornească aparatul de numărat bani şi kilometri şi taci – este timpul să înceapă spectacolul.
Conversaţie contra-cost
Pe unii îi cunosc din copilăria comună, pe când decupam cartoane colorate la ora de lucru manual; alţii îmi sunt amici cu care reactiv relaţia de prietenie când ne vedem, apoi uităm iar cu anii unii de ceilalţi.
Pe cei complet străini îi ascult încordat, cu ochii pe ceas. Dacă le eşti simpatic sau dacă au făcut prea multe gafe căutând adresa cerută, şi nu te-ai răţoit la ei, se simt datori să îţi lase o carte de vizită. Am vorbit cu câţiva dintre ei şi am obţinut documentare pentru vreo zece materiale. Mai rămâne să le şi scriu.
Alternative la plată
„Nu ştii cine ţi se urcă în maşină”, suspină Robert, fost şofer de taxi, actual om de afaceri cu magazin în Micro 19. „De ce, ai avut surprize neplăcute?”, îl întreb distrată, neaşteptând să aud cine ştie ce poveşti cu mafioţi de provincie.
Nici nu e cazul: „Auzi, poate nu mă crezi, dar se urcă cu caseta în mână – cică, pune-o p-asta! Şi-s manele, mama lor de ciori, dacă nu mi se urcă la cap. Că şi eu ascult manele, populară, simfonică, dar dacă mă duc la piaţă nu-i zic lu’ ăla de la tarabă să-mi valseze din ˝Dansez pentru tine˝, aşa, că mă uit eu şi-s sensibil!”.
Râd, dar asta nu îl convinge că m-a impresionat: „Urcă una într-o seară, în Ţiglina. Eram primul la rând, când am văzut-o am crezut că mor, m-a şi întrebat cât iau până în 19.
Să vezi că asta vrea la McDonald’s şi are banii ficşi daţi de mă-sa, zic. Şi când ajungem în 19, zice din spate: auzi, n-am bani la mine. Aşa, şi cum facem? o întreb. Întorc, îmi laşi buletinul şi aduci banii? Iar ea: mă gândeam că poate rezolvăm ˝altfel˝.
Avea vreo 14-15 ani, se dăduse cu atâta creion dermatograf de zici că îi căzuse faţa în sobă. Am dat-o jos la primul semafor, i-am zis că îmi pare rău de ea”.
Ştiutorul de lichele
Îl ştiu din vedere, de când lucra pe un maxi-taxi urât, care făcea traseul 26. Libidinos, se dădea la toate amărâtele care nu prindeau loc decât lângă şofer. Acum e şofer de taxi. Mă strâmb interior la canapeaua soioasă pe care stau şi aştept să îl văd reţinându-se când îi cer scurt: „La Poliţie, în Ţiglina”.
Mă respectă instantaneu şi tratează ca de la egal la egal: „Ce om am fost eu… Hm, puteam să fiu senator”. Da, şi mama Superman, completez în gând.
„Câte lichele care umplu Parlamentul nu ştiu eu! Din Galaţi! Bine, şi câţiva din Bucureşti, dar pe-ăştia din Galaţi îi ştiu de când erau nişte pârliţi care mă rugau, hai, nea Garofan, adă-mi marfă din Turcia, că nu mai am ce pune pe tarabă”.
Se mira cum de nu făcuse şi el carieră şi mi-a repetat cuprins de melancolie: „Câte lichele nu ştiu eu…”.
Violator la drum de seară
„Ha, îl auziţi?”. „Ăăăă, pe cine?”, întreb electrocutată, căci între timp creierul îmi re-derula dialogul cu oamenii lăsaţi în urmă. Şoferul mă priveşte amuzat - cum naiba să nu mă intereseze ce îl interesează pe el?
„Ăsta-i Hienă”, mă lămureşte urmărind lipsit de interes drumul udat de ploaie şi noapte. „…?”. „Îi zicem aşa pentru că se bagă să ia toate comenzile. El, mereu el! Să răspundă primul. Minte că e acolo, şi nu e, că l-am văzut eu prin oraş, la Patinoar, când el dădea un minut până în Doja. Ştiţi unde nu poţi să minţi? La mititica!”.
„De unde ştiţi?”, întind jumătate de zâmbet. „Doi ani şi jumătate pentru viol. Da’ io nu i-am făcut nimic, boarfa proastă, o ţineam când…”.
Îngheţ progresiv, ochii umplându-mi-se de tatuajele albastru-pix care îi acoperă mâinile de sirene şi ancore. Plătesc anesteziată, mimând naturaleţea bâlbâită. Cine naiba l-o fi învăţat să se confeseze femeilor că el a făcut pârnaie pentru viol? Dracu’ mai sună la firma asta.
Galaţiul – oraşul suspendat pe Dunăre
Kilometrii sunt mereu neînchipuit de mulţi. Unde mai pui că distanţele se petrec, paradoxal, şi când aştepţi la semafor. Nu întreb niciodată de ce, nu am chef să mă privească ca pe ultima proastă care nu ştie mersul lucrurilor.
Matei, şofer pe taxi de opt ani – se recomandă de cum pun pasul în Fordul vechi, dar curat: „Domnişoară, merg în fiecare zi prin oraşul ăsta… Vă întreb pe dumneavoastră, că sunteţi ziaristă, lucraţi la televiziune, nu?”. „…nu”. „…cum, că v-am luat de la ˝Viaţa liberă˝?”. „…aha”.
„Ei, tot aia”, continuă el sporovăiala, nederanjat de amănunte: „De ce nu scrieţi dumneavoastră în ziar că tot Galaţiul ăsta este suspendat pe Dunăre?”.
Icnesc înfundat, dar mă simt obligată să întreb, omul aşteaptă dovezi „ziaristice” de interes: „Cum ziceţi? Suspendat pe Dunăre?”. „Da, domnişoară, vă duc eu în câteva locuri din Galaţi şi puteţi vedea fluviu curgând pe dedesubt. Hai, că nu-i apa de la robinet, să ni se pară, da?”.
„Păi, dumneavoastră nu aţi văzut broaşte, ştiţi, broscuţe de-alea mici” – culmea, văzusem! – „peste tot prin oraş, după ce plouă? Se surpă oraşul şi ne umplem de bube”.
„Eeee, broaşte, or fi lăsat uşa deschisă la restaurantul chinezesc”, arunc în timp ce mă îngrozesc privind la ceasul cu bani: unde naiba sunt ăia cinci kilometri până acasă?! Ce, locuiesc la Gârboavele? Plătesc îngrozitor de mult şi plec. Oraş suspendat pe Dunăre pe dracu’.
Pontul cu benzina
„Măi, ştii, eu nu alimentez oricând”, îmi pufneşte condescendent în faţă Georgel, fost coleg de clasă, actual mic întreprinzător. Are două maxi-taxi-uri, a trecut la a doua nevastă, se teme să nu o lase şi pe-asta gravidă, plăteşte pensie alimentară, întreţinere, chirie şi zice că pune şi deoparte pentru zile negre.
Îl cred, încă din clasa a doua era econom şi mânca prima data pachetul vecinului de bancă.
Dialogăm domestic, Georgel prefăcându-se că are cârca plină de secrete, eu simulând un interes sub formă de ochi rotunzi şi mirări credibile: „NU? Da’ când alimentezi?”.
„Hm, alimentez seara, târziu, sau dimineaţa devreme. Tu nu ştii cum fură ăia din benzinării, nici măcar nu ştii ce-i aia cifră octanică! Oricum, ţine minte, benzina se dilată dacă o bagi în rezervor pe la prânz, aşa că tu dai sacul de bani şi de fapt iei puţină. Dacă te duci seara, iei cât trebuie”.
Mă gândesc să fac un mişto scurt şi să-i plătesc mai puţin, că-i cursă pe timp de zi, de. Nu gustă gluma, e de-ăla care râde doar la poante proprii.
Când umbrele spun adio
„De mâine plec”. „Unde pleci?”, îl întreb cu inima strânsă, deşi acum un minut l-am văzut prima dată în viaţă. Are profilul ascuns în gluga de la hanorac şi vorbeşte puţin şi încet.
„Plec. Firma X a fuzionat şi nu mai stau la patronul ăsta. Mă duc în Scoţia, trebuie să fac altceva. Că aici toţi se scobesc după rest.” Nici eu n-am mărunt şi mă simt vinovată. Dar, ca niciodată, sunt nerăbdătoare să mai zică. Hm, primul taximetrist demn de ascultat, şi ăsta tace.
„O maşină pe Domnească, la ˝Viaţa liberă˝”, cer la 5 după-amiaza. Vine tot el şi mi se pare că prind umbra unui zâmbet, năzărit prin gluga hanoracului. Mă salută, mă duce şi pleacă. Spre Scoţia, spre niciunde, pentru totdeauna.
Deux ex machina
Îi vezi şi de atâta obişnuinţă nu-i mai vezi: aliniaţi în staţiile lor, împingându-şi maşina preţ de doi metri, ca să nu consume, bârfind printre cafele sorbite din păhăruţe fierbinţi de plastic şi răspunzând înfriguraţi prin staţie.
Cântăresc trotuarele, femeile, hainele, clientul, ca să ştie dinainte la ce să se aştepte. Şi rămân acolo, în staţie, închişi între geamuri electrice şi obsesii imposibil de ascuns străinilor, ştiind poveşti cu Atlantide moderne, întruchipând un Hermes-patron al comerţului, al profeţiei, al memoriei şi al hoţilor, însoţitor al muritorilor către tărâmuri neştiute.
