„Vila cu şobolani” cade şi singură * Aşa-zisa „Casă Mantu” - simbolul ratării memoriei noastre
Există şi case memoriale într-un local cu totul nou, important este să ai exponatele necesare. În cazul „Casei memoriale Mantu”, nu există niciun muzeu, casă sau măcar cameră destinată urmelor acestui pictor de importanţă naţională majoră! Câteva tablouri la Muzeul de Artă Vizuală, un pian cu coadă, care, se pare, supravieţuieşte, poate şi negativele pe sticlă ale fratelui Menelas Mantu, pasionat de arta fotografică la începuturile ei. Doar două plăci de marmură proţăpite pe un perete al ruinei de pe str. Al. I. Cuza, nr. 44. Casa, ce-i drept, a fost a familiei Mantu, destul de numeroasă. Chiar pe peretele dărăpănat al construcţiei din Cuza nr. 44 scrie: „Primăria municipiului Galaţi / Casă Memorială” şi „În această casă (sic!) s-a născut şi a trăit pictorul NICOLAE MANTU 1871-1957, reprezentant de frunte al artelor plastice româneşti”, plus o tablă cu „MONUMENT ISTORIC”. O dărăpănătură, veritabilă casă cu fantome, cotropită de vegetaţie, plină de câini şi şobolani mari cât pisica.
Nimeni nu-i cointeresează pe proprietari
De fapt, casa unde a trăit pictorul se află alături, la nr. 46, invizibilă însă după gardul înalt, şi se vede că proprietarii nu au fost invitaţi/rugaţi/atenţionaţi/sfătuiţi să pună vreo placă comemorativă pe gard, să se laude astfel cu casa lor într-un oraş fără case memoriale (Casa Costache Negri s-a desfiinţat după ´90, lăsând locul Camerei de Comerţ), în timp ce brăilenii au vreo cinci! Aşa, proprietarii n-au deschis măcar un chioşc comemorativ vizitabil, aducător de bani din bilete. Şi cum proprietatea e sfântă, proprietarii - familia Carmen şi Florentin Bădescu (care au primit casa de la moştenitoarea familiei, Tecla Corvissianu, aflată la vârstă înaintată, pe care au îngrijit-o) - nu sunt deranjaţi de cineva care să le impună păstrarea stilului original la nr. 46, iar la 44 probabil că nu va mai fi nevoie, dacă vine, Doamne-fereşte, un cutremur…
După lupte „seculare”
Un act de dinainte de Revoluţie, invocat ca donaţie de la moştenitoarea averii Mantu, Tecla Corvissianu, către filiala Uniunii Artiştilor Plastici, entitate care a avut o vreme, până în 1990, o secţie a Fondului Plastic, cu ateliere pentru plasticieni, în imobilul de la nr. 44, nu a fost legalizat însă cum trebuie şi un proces foarte lung cu ultimul reprezentant al proprietăţii comuniste, Primăria, i-a dat câştig de cauză familiei Bădescu. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, a invocat şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubiri, dar chestiunea era de resortul Primăriei, care a pierdut procesele cu actualii proprietari, apoi nu a căzut de acord asupra sumei mari pentru cumpărarea ruinei unei case memoriale, care nici n-a fost casa personajului memorial, cu 400.000 de euro, ceruţi de proprietari.
Clădire veche de un veac
Profesorul Valentin Bodea scrie în „Monumente istorice şi de arhitectură din oraşul Galaţi”: "în 1910, Anna Corvesseano se adresa Serviciului Tehnic al Primăriei cerând eliberarea unei autorizaţii pentru ridicarea, la nr. 44 de acum, a unui nou imobil în locul altuia vechi, cu două etaje, vecin spre centru cu un Templu Evreiesc".
Fundaţia culturală „Nicolae Mantu”, al cărui preşedinte a fost regretatul pictor Nicolae Spirescu, a reuşit să adune ceva fonduri din subscripţie publică (doi la sută din impozit, plus sponsorizări, la care ar fi trebuit să adauge, mai generos, Consiliul Local, dar şi Guvernul), total insuficiente pentru achiziţia casei! Motiv pentru care atenţia fundaţiei s-a îndreptat măcar spre amenajarea unui spaţiu expoziţional cu numele pictorului, la Facultatea de Mecanică.
Nicolae Mantu a fost unul dintre puţinii pictori animalieri din lume, absolvent al Conservatorul de pictură de la Munchen, pictor de front în Primul Război Mondial, caricaturist şi ilustrator în presa centrală. Nicolae Spuirescu, care a pictat de multe ori cu maestrul, îşi amintea cum bătrânul pictor i-a cerut nepoţelei, Tecla Corvissianu, să se ducă să mai cumpere lumânări - să fie mai multă lumină. Şi maestrul a murit aşteptând lumina. Mantu şi-a dorit să lase casa deschisă pictorilor, artiştilor în general. Nu i s-a împlinit acest vis. Casa de la nr. 46 nu poate fi văzută, iar cea de la 44 îşi dă duhul.
