- Chiriaşii trăiesc fără apă şi împart spaţiul cu ditamai şobolanii
Cu aspectul unei case cu fantome - faţada crăpată, sufocată de vegetaţia care o distruge lent - casa de pe Cuza 44, cunoscută drept „Casa Mantu”, nu mai primeşte astăzi lumea bună de odinioară! Locul în care trăgea avocatul Ionel Teodoreanu ori atingea clapele pianului George Enescu este insalubru! De dinainte de Revoluţie, Primăria a găzduit aici chiriaşi, cazuri sociale. Despre casă s-a tot spus, despre oameni nu întreabă nimeni! Cum casa a revenit legal unui nou proprietar, după un lung proces pierdut de Primărie, chiriaşii administraţiei publice, deveniţi chiriaşii proprietarului nou, nu pot fi daţi afară o perioadă de graţie. Timp în care nici proprietarul nu-şi permite să investească, iar oamenii, cazuri sociale, aşteaptă mila Primăriei, care să le găsească un acoperiş nou, unde să plătească chirie modică. Victime colaterale, foştii chiriaşi sunt numai buni să dea bătăi de cap şi noului proprietar şi vechiului administrator şi par a fi chiar folosiţi în acest scop. La noul proprietar, ni s-a plâns Dobrea Maria care din 2003 are depusă la Primărie cerere de casă, a trebuit să plătească mai mult decât dădea Primăriei: 300 de lei pentru acest spaţiu care, ca o capcană seismică, poate să-i cadă în cap la primul cutremur, se teme chiriaşa, care oricum nu mai plăteşte nimic acum. Locuieşte alături de mama sa, care plătea jumătate din acest preţ. Despărţită de soţ, ea lucrează la Ecosal. Mai locuiesc în imobilul cu etaj şi familia Timaru - mama şi fiul fără serviciu. Am intrat în curte ca la Zoo în cuşca leilor: ne-am trezit înconjuraţi de câini cu un instinct al proprietăţii ce nu ţine cont de acte şi instanţe...
Dă, Doamne, gratis, zăpadă şi ploaie!
„Ne descurcăm greu - fără apă, fără lumină! „Când dă Dumnezeu să plouă, strângem apă-n butoaie. Vecinii au ceas (contor, n.red.), îi costă şi pe ei, aşa că nu pot să ne dea şi nouă apă. Iarna topim zăpadă… Trebuie spălate hainele, nu pot să mă duc murdară la serviciu”, ne explică Dobrea Maria. Curent electric şi-au tras singure, prin ´92, s-au separat adică de proprietar. Apă de băut şi lemne pentru iarnă le mai aducea fratele ei, care e la casa lui. Femeia stă din 1986 în casa boierească ajunsă mai rău decât un grajd: şobolanii sunt aici cât pisica, „zici că-s dihori! Tavanul a căzut. Ferească Dumnezeu de-un cutremur mai mare de patru grade! Uşile nici nu se mai închid! Astă iarnă am ars o groază de lemne, dar n-am simţit căldură! Punem celofan în geamuri, să mai ţie dos…", spun cele două femei necăjite.
Oaspeţii se întâmpină cu toporul
Despre Dumitru Timaru, care acum n-a vrut să vorbească cu noi, ne-a arătat un topor şi a ţipat să plecăm, am mai scris cu ani în urmă, pe atunci când trăia, lângă tatăl său bolnav, sub cerul liber. „Locuiau” în spatele unor tufişuri, lângă un bloc de pe strada Roşiori, din Mazepa. Noaptea, vagabonzii îi băteau cu picioarele în cap, ziua le furau plapuma, îndurau frigul cu o pungă pe faţă. Mitică, om la vreo 40 de ani, a terminat totuşi un liceu gălăţean de prestigiu - „Alecsandri”! Avea un frate regizor la Bucureşti, dar, din câte mi-a spus atunci, nu câştiga destul ca să-şi ajute familia de la Galaţi; acum, înţeleg de la vecină că fratele şi-a făcut o familie acolo, în Capitală. Împreună cu bătrânul, Dumitru a muncit şi în agricultură, şi ocazional prin oraş. Nu a găsit însă un serviciu permanent şi, în ultima vreme, l-a stricat băutura, se plânge bătrâna, mama Mariei: „Bea de toate, ţipă, urlă… Am înţeles că a lucrat la mina de cărbuni, pe vapor, da´ băutura e mare belea!” Haita de câini, de altfel frumoşi, se vede că se descurcă mai bine decât stăpânul (Mitică îi iubeşte, aflăm de la vecină, dar „sunt prea mulţi! Să stai la colţ de stradă ca să aduni cu ce să hrăneşti câinii!… Ne-am săturat de ei - se urinează pe uşă, îţi intră în casă, se urinează pe mobilă…”)
