Vestea proastă pentru slujitorii Dianei e că musai să-şi pună puşca şi pofta de vânătoare în cui, pentru că legile cinegetice, aşa cum au fost ele orânduite în ultima vreme (bine sau mai puţin bine), spun că nu mai e slobozenie la niciuna dintre speciile de larg interes cinegetic.
Aşadar, cel puţin pentru zona noastră, de deal şi de şes, de acum înainte, vieţuitoarele îşi vor putea creşte în linişte noile vlăstare răsărite în sânul fiecărei specii. Asta este, nu-i aşa?, vestea cea bună.
De la 31 ianuarie au scăpat iepuraşii, de la 15 februarie mistreţii, iar de la 1 martie, prohibiţia la vânătoare e mărţişorul raţelor şi gâştelor sălbatice, porumbeilor sălbatici, fazanilor etc.
Nici chiar preţiosul sitar, cel căutat adesea prin păduri în mustul zăpezilor de altădată până pe la sfârşitul lunii aprilie, nu mai poate fi doborât după data de 1 martie. O adevărată rara avis, măiastra pasăre rămâne oricum, pentru mulţi vânători, un vis neîmplinit.
Vânătorii? Dacă ar fi să parafrazăm un banc ce circulă adesea printre ei, mai pot „să-şi frece puşca şi să spună prostii” precum iepuraşul atunci când a fost luat în răspăr de Moş Martin.
Mai pe înţeles, vânătorii trebuie să-şi cureţe şi să-şi ungă puştile, să le ferece cu şapte lacăte şi să treacă la spus poveşti adevărate. Ba, ca să fie de bonton, îi pot pune puştii şi o aţă de mărţişor, adică de port-bonheur.
